Jocul cu literatura

A fost numit „roman dificil”, exemplu perfect de „proză experimentală” sau chiar de literatură science-fiction. Admirat de o parte a criticii, ba chiar transformat rapid într-un adevărat obiect de cult al literaturii (americane şi nu numai) din cea de-a doua jumătate a secolului XX, dar privit cu reticenţă de o altă parte a interpreţilor, „Ada sau ardoarea. O cronică de familie” rămâne, poate, cea mai disputată dintre cărţile lui Vladimir Nabokov.

Apărută în 1969 şi etichetată (aşa cum se întâmplase şi în cazul „Lolitei”, care, după câteva lecturi superficiale fusese considerată o carte „despre pedofilie”) drept un „roman despre incest”, opera aceasta a suscitat nenumărate controverse atât în ceea ce priveşte tema generală, cât şi modul de tratare a subiectului. Căci, desigur, pentru a clarifica de la bun început cel puţin una dintre etichetele inadecvate de care a avut parte, „Ada” e o carte „despre incest” în aceeaşi măsură în care „Moby Dick” este una „despre pescuit”… Căci, dincolo de pretextul narativ – mai mult sau mai puţin şocant (dragostea incetuoasă şi pasională a foarte tinerilor Ada şi Van Veen, veri primari, dar având, practic, acelaşi tată, pe Demon Veen) –, romanul lui Nabokov reuşeşte să abordeze cât se poate de convingător câteva mari teme ale literaturii dintotdeauna: spaţiul mitico-paradisiac (căci iubirea celor doi se consumă în parcul Palatului Ardis, veritabilă ipostază a unui nou Eden pe care, fatalmente, vor sfârşi prin a-l pierde), esenţa temporalităţii, problema identităţii şi relaţia cu Celălalt, precum şi natura iubirii. Carte menită, apoi, „a exprima însăşi esenţa fericirii”, după cum unele voci ale criticii (Michael Wood) n-au ezitat să afirme, dar şi efectele pe care distanţa în spaţiu şi îndepărtarea în timp le au asupra acesteia, „roman poerotic par excellence” (sintagma îi aparţine lui Maurice Couturier), dar, de astă dată, spre deosebire de „Lolita”, având latura livresc-metatextuală mult mai accentuată, sau uluitor exerciţiu stilistic şi extrem de subtil joc implicând toate nivelurile limbajului (Martin Amis), totul infuzat de nostalgia Paradisului pierdut (Danilo Kis), „Ada” se dovedeşte, la fel ca toate marile romane ale literaturii universale, de la „Don Quijote” şi până la deja citatul „Moby Dick”, a scăpa de fiecare dată încercărilor de a o prinde şi fixa definitiv în caracterizări succinte. Căci această creaţie a lui Vladimir Nabokov, cel mai vast din toate romanele sale, reprezintă nu doar o cronică de familie, ci şi o veritabilă cronică (făcută cu ardoare!) a literaturii, câtă vreme autorul îşi îndeamnă subtextual cititorul să se transforme într-un adevărat Sherlock Holmes şi să descifreze toate dificultăţile şi capcanele (ţinând fie de un profund estetism sau de o atenţie acordată detaliului vizual, în buna descendenţă a lui Henry James, fie de tonalitatea elegiacă, trimiţând nu o dată la proza lui Joseph Roth) pe care naraţiunea le include. Se întâmplă aşa deoarece Nabokov e marele maestru al transformării – la nivel textual şi nu numai – a întregii lumi şi a elementelor care o compun, ştiind mereu cum să privească realitatea ca şi cum absolut totul ar fi nou, utilizând, parcă, tehnica lui Shklovsky, dar dându-i o precizie şi o intensitate de-a dreptul flaubertiene şi având ca rezultat o complexitate a expresiei ce poate fi comparată pe drept cuvânt cu cea din „Finnegan’s Wake” de James Joyce.

Jocul cu cititorul – şi cu literatura – începe, de altfel, încă din primele rânduri ale cărţii, căci iată cum sună primele fraze din „Ada”: „Toate familiile nefericite seamănă una cu alta, fiecare familie fericită e fericită în felul ei, spune un scriitor rus de primă mărime la începutul unui roman celebru («Anna Arkadievici Karenina»).” Desigur, marele scriitor este nimeni altul decât L. N. Tolstoi, însă titlul romanului celebru, ca şi citatul, sunt distorsionate în mod voit, câtă vreme se ştie că autorul romanului „Anna Karenina” spune altceva la începutul cărţii sale (dar şi că patronimul masculin Arkadievici nu are ce căuta în cazul unei femei): „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”. Nabokov semnalează, deci, prin greşelile intenţionate, traducerile ridicole realizate în limba engleză din marii scriitori ruşi, dar deopotrivă, îşi informează, indirect, cititorul, că aceasta nu va fi o simplă lectură de delectare, ci una menită a sublinia la tot pasul sensurile profunde ale literaturii şi ale unei întregi tradiţii literare pe care, însă, autorul nu ezită, adesea, să le distorsioneze – evident, tot voit. Căci, dacă literatura de pe vechea Terra îl are pe Borges drept maestru indiscutabil al ficţiunii, pe Anti-Terra, locul unde este plasată acţiunea din „Ada”, e guvernat, din punct de vedere intelectural, de Osberg – nimic altceva, în fond, decât anagrama numelui celebrului scriitor argentinian. „Fiecare roman original este, într-un anumit fel, anti-”, spunea Vladimir Nabokov, „deoarece prin însăşi definiţia originalităţii sale el nu seamănă nici ca gen, şi nici ca modalitate de realizare artistică, cu vreunul din textele care l-au precedat.” Cu toate acestea, „Ada” nu e, aşa cum ne-am putea aştepta, din punctul de vedere al acestei afirmaţii, un „antiroman”, ci o carte îndreptată împotriva tuturor convenţiilor literare ale epocii în care a fost scrisă sau de până atunci. De aici şi latura subversivă a romanului, precum şi o anumită calitate ştiinţifică a scriiturii, căci Nabokov, legat el însuşi de ştiinţă prin pasiunea pentru lepidoptere, era convins că „în orice operă de artă trebuie să fie prezentă atât precizia exprimării poetice” (poezia incluzând, în opinia sa, orice adevărat act creator), cât şi tensiunea ce caracterizează discursul ştiinţific.

Prin urmare, autorul îşi va orchestra romanul folosindu-se de la bun început de o excelent dozată tehnică a distorsionării, astfel încât timpul, spaţiul şi sexualitatea să poată fi analizate la multiple niveluri de semnificaţie şi în toată complexitatea lor. Astfel, lumea mijlocului secolului XX şi cea a secolului al XIX-lea se întrepătrund la tot pasul, iar emisferele de pe Anti-Terra sunt inversate, rezultatul fiind noul continent Amerussia, ai cărui locuitori fac nenumărate speculaţii cu privire la existenţa Terrei, după modelul acelora făcute de locuitorii Terrei cu privire la Paradis. Inversiunile, însă, nu se opresc aici căci, ca o nouă întrupare a imaginii primilor oameni, Adam şi Eva devin Ada şi Van, cei care se mişcă cu o deplină familiaritate în această lume pe dos, doar pentru ca, în acest fel, cititorul să-i poată evalua acesteia mai bine modul de funcţionare şi dimensiunile fizice şi psiho-sociale, ca măsură a esenţei fiinţei umane însăşi. Asemănările de structură cu opera lui H. G. Welles sau Kurt Vonnegut există, fără îndoială, însă ele nu trebuie absolutizate, deoarece „Ada” nu devine simplu discurs distopic, ci tinde, în anumite momente, să substituie mitul cu faptul brut, Nabokov raportându-se, implicit, la noţiunile de „mythos” şi „logos”, doar pentru a demonstra că, la nivelul naraţiunii din acest roman, ele desemnează aceeaşi realitate. Nu întâmplător, până şi cele mai simple expresii sunt distorsionate, „Thank God” devenind „Thank Log”, la fel ca şi în proza lui Robert Graves sau Anthony Burgess. Nu e, deci, o surpriză că Van va deveni, la un moment dat, chiar convins că Antiterra văzută ca logos şi Terra văzută ca mythos sunt, în fond, identice… Iar la nivel psihologic, personajul va demonstra el însuşi această convingere prin intermediul cărţii „Textura timpului”, pe care o va definitiva de-a lungul anilor.

Reprezentând, împreună cu mult iubita sa Ada, o versiune schizoidă a lui John Shade, poetul din „Foc palid”, romanul lui Nabokov din 1962, Van desăvârşeşte cartea ca mijloc privilegiat de a se înţelege şi de a se explica pe sine, precum şi straniul raport cu Ada, cea mistuită, la fel ca el, de o extremă ardoare. Însă din punct de vedere simbolic, înţelegerea de sine reprezintă un suicid secret, pentru ca adevărata supraveiţuire să aibă loc la nivelul conceptelor menite să dureze. Fără îndoială, Nabokov are, aici, în vedere, şi legătura dintre Paradis şi Infern, câtă vreme, la fel ca Doctorul Faust din tragedia lui Cristopher Marlowe, personajele din „Ada” se pot afla în Infern fără ca măcar să realizeze acest lucru, şi nu şi-l pot reprezenta cu adevărat până în clipa în care imaginea Paradisului ia naştere în inima lor. Tot de aici derivă, desigur, şi concepţia asupra timpului, exprimată de Van în secţiunea intitulată chiar „Textura timpului”. Pentru el, aşa cum se întâmplă şi în „Sirenele de pe Titan” de Kurt Vonnegut, există doar două dimensiuni ale temporalităţii: trecutul (echivalat cu memoria) şi prezentul căruia clipa trăită în intensitatea ei îi dă valoare şi, deci, realitate.

Nabokov merge, însă, mai departe, deoarece prin intermediul întregului său roman, desfăşurat asemenea unei călătorii dinspre trecut înspre prezent, el construieşte o structură care, pe drept cuvânt, poate fi numită transtemporală, în care se dezvăluie dimensiunea spaţială a Estotiei, noua versiune a unui nou „tărâm al pustietăţii”, câtă vreme cel creat de T.S. Eliot în „The Waste Land” reprezintă, pentru romancier, unul din punctele esenţiale de plecare. Iar dacă opera lui Eliot era axată pe prezentarea unei ample mişcări în timp, dinspre prezent spre trecut, şi în spaţiu, de la vest la est, romanul lui Nabokov inversează sensul deplasării, prin aceeaşi tehnică a distorsionării controlate pe care am amintit-o deja. Însă trimiterile livreşti nu se limitează la autorul „Ţării pustii”, ci sunt mult mai numeroase în „Ada”, dacă e să amintim doar aluziile la opera lui Shakespeare, Byron, Chateaubriand, Poe, Stendhal, Proust sau Joyce, menite, toate, de a sublinia nu atât caracteristicile de cronică de familie ale acestui roman, cât, desigur, pe acelea de cronică a literaturii apreciate de însuşi Nabokov. Iar dacă marile teme din „Ada”, timpul, dragostea, spaţiul privilegiat sunt, în fond, marile teme ale literaturii din toate epocile, nu trebuie să pierdem din vedere capacitatea autorului de a le da, în acest roman, o nouă consistenţă şi interpretare, el folosindu-se, nu o dată, şi de semnificaţiile celor patru elemente, menite a sublinia esenţa protagoniştilor, Ada şi Van fiind asociaţi cu pământul, Demon Veen cu aerul, Lucette cu focul, iar Marina cu apa.

Nabokov utilizează, practic, de-a lungul întregului roman, o perfect mascată – dar la fel de perfect însuşită – tehnică proustiană: el readuce în actualitate, prin intermediul evocării, exact acele lucruri a căror pierdere o deplânge implicit. Iar frazele sale desăvârşite şi, ca să-i repetăm formularea, de-a dreptul „sinestezice”, sunt capabile să redea o dublă dimensiune temporală, perfect echilibrată între trecut şi prezent, dar şi să exprime pe de-a-ntregul ardoarea Adei (şi/sau a lui Van!) – care doar în acest fel devine cu adevărat universală.

Vladimir Nabokov, „Ada sau ardoarea. O cronică de familie”, traducere de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, Iași, 2020