„Un om în parc” de Ernesto Rodríguez del Valle

Homo sum: Humani nihil a me alienum puto*.

Terenţiu

Traversezi, ca întotdeauna, largul bulevard. Câțiva automobilişti se opresc văzându-te, alţii trec valvârtej prin faţa ta, nesocotindu-ţi dreptul.

– Hei! respectă pietonul care trece pe zebră! – îi apostrofezi, iar ei râd, ştiind bine că te jignesc făcând asta. Te-nfurii.

Paşii te duc către parcul adumbrit de copaci înalţi, ale căror denumiri nu te-a interesat niciodată să le afli.

– La urma urmei, fie ei ce-or fi, tot o să-mi dea umbra de care am nevoie, îţi repeţi în sinea ta, chipurile ca replică nimerită la ignoranţa de care dai dovadă.

Te-ndrepţi spre una din bănci, cea mai la umbră, şi obrazul ţi se luminează.

Odată aşezat, extragi din taşca slinoasă o fiţuică uitată de vreme şi îngălbenită. Cugeţi că, în definitiv, ştirile sunt mereu noi dacă n-au fost citite încă, şi-ncepi cu ultima pagină, cea mai însemnată, după socotelile tale, întrucât te pune la curent cu problemele internaţionale actuale.

Lectura te lămureşte buştean, dar nu chiar cu totul. Apuci să-ntrezăreşti figura unui bărbat înalt, foarte subţiratic, cu port de hidalgo. Cu o lance în rastel şi un scut străvechi, lunguieţ, de piele, ducând de frâu o mârţoagă costelivă, cu capul măturând pământul.

– Al dracului să fiu de ăsta nu-i Quijote! – răcneşti, atât de tare că persoanele din staţia omnibuzului aruncă o ocheadă spre tine, apoi unele la altele, cu un gest grăitor în privinţa stării mintale a gălăgiosului cu pricina.

Tu însă îţi citeşti mai departe ziarul, dar de-acuma cu un ochi la ştiri şi cu celălalt la ce se petrece în jurul tău. Pricepi perfect că aşa nu poţi nici citi, nici sta la pândă, şi optezi pentru soluţia de-a te zgâi la fiţuică încordându-ți atenţia.

Trece un omnibuz lenevos, ticsit de mutre îngrijorate, zâmbăreţe, gânditoare, serioase, nesinchisite, domestice, buimace, picate, adică, taman din lună. Îţi plimbi privirea prin întreg omnibuzul şi atunci îl vezi, nu înăuntru, ci riscându-şi viaţa într-un chip inimaginabil, atârnat de uşa din spate, fără a-şi pierde aerul ăla de melancolie dezgheţată, deopotrivă plebeu şi nobil. Îţi pare mult mai rotofei decât ţi-l închipuiseşi.

Nu te poţi abţine să nu te năpusteşti îngrozit pe urmele omnibuzului, care se şi îndepărtează.

– Sancho! – strigi, şi persoanele din staţia de omnibuz te opresc în plin avânt.

– Domnilor, da’ colo îi nici mai mult nici mai puţin decât Sancho Panza! – te opinteşti – Daţi-mi drumul!

Şi-ţi dau drumul, cum de nu, când omnibuzul, cu încărcătura-i cervantescă, se opreşte la următoarea staţie oficială.

Atunci, întristat şi-ngrijorat de dezorientarea şi neînţelegerea umană, te-ntorci la scumpa-ți bancă umbrită şi albastră.

Alegi unul din chiştoacele pe care le porţi veşnic în buzunarul de la cămaşă. Cauţi chibriturile inexistente, bătându-te cu palma peste buzunarele pantalonilor, când o mână fin înmănuşată scapără o brichetă aurită şi, cu un gest elegant, rafinat, îți potriveşte flacăra exact la vârful chiştocului. Inhalezi cu nesaţ, aruncând în acelaşi timp o privire spre noul-venit.

– Nu – gângăveşti –, e cu neputinţă!

În faţa ta, un domn corpolent, de-o fină prestanţă, într-un costum dichisit de flanelă cenuşie, cu lănţişor de aur la jiletcă, te-ntreabă într-o englezească impecabilă de Cambridge:

– Hei, băiete! nu l-ai văzut oare prin apropiere pe amicul meu Holmes?

* În latină în original: „Om sunt: nimic din ceea ce-i omenesc nu mi-e străin”.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA după schiţa „Un hombre en el parque”, publicată în revista umoristică cubaneză „Palante”, nr. 40/1987

În imagine: „Don Quijote” de Pablo Picasso (1955) (sursa aici)