Kathrine Nedrejord. Drumuri spre casă

„- Nu e acasă locul în care trăiești?
– Poate fi…”
(Kathrine Nedrejord, „Lapon afurisit!”)

Mulți occidentali le spun pur și simplu „laponi” și consideră că sunt oamenii care trăiesc în regiunile arctice, ignorând orice alt amănunt. Mai ales pe acela că, pentru ei, cuvântul „lapon” e jignitor și are o conotație peiorativă. Este vorba despre populația sami, care locuiește din vremuri străvechi în nordul Norvegiei, Suediei, Finlandei și Rusiei, îndeletnicindu-se mai ales cu creșterea renilor și cu vânătoarea și fiind, după cum consideră numeroși istorici contemporani, „singurul popor fără țară din Europa”.

Pașnici și muncitori (în limba sami, cuvântul „război” nici nu există…), ei au fost profund afectați de contactul cu civilizația occidentală, ajunsă în ținuturile lor odată cu expedițiile primilor europeni care, încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, au pornit spre misteriosul Nord în căutare de vânat de preț și de noi teritorii. Vor urma veacuri de violență, alungarea indigenilor din regiunile lor preferate, creștinarea forțată și transformarea acestor oameni liberi în simplă mână de lucru ieftină de care cei care i-au învins aveau nevoie în mine, la exploatarea lemnului sau la creșterea renilor. Pasul următor va fi interzicerea limbii materne și integrarea forțată în noile națiuni în care fuseseră înglobați. Din multe puncte de vedere, situația cea mai dramatică s-a înregistrat în Norvegia, unde eforturile autorităților de a șterge complet moștenirea culturală a acestei comunități au durat mai bine de un secol și jumătate (procesul a început imediat după 1800), una dintre cele mai radicale măsuri fiind aceea că, la un moment dat, toți părinții de etnie sami au fost obligați să-și trimită copiii la școlile-internat norvegiene, sub amenințarea unor măsuri radicale în cazul nesupunerii, iar consecințele acestei decizii au fost dezastruoase, nu puțini dintre adolescenții sami pierind în chip tragic, iar limba și cultura unei populații atât de vechi fiind grav periclitate.

Acestea sunt elementele de bază de la care pornește Kathrine Nedrejord în cartea sa „Lapon afurisit!” („Lappjævel!”) apărută în anul 2020 și prezentată, cel puțin inițial, drept „roman pentru tineret”. Numai că, privit cu atenție, textul acesta se dovedește a nu fi nicidecum o lectură facilă și cu atât mai puțin un simplu exercițiu menit a stimula dorința de a citi a adolescenților zilelor noastre… Căci, la fel ca și în alte creații ale sale, tânăra prozatoare și dramaturgă norvegiană Kathrine Nedrejord (născută în anul 1987, la Kjøllefjord, Finnmark), ea însăși de origine sami, se apropie – cu înțelegere și maturitate artistică – de un subiect delicat și, tocmai de aceea, adesea ocolit de literații Nordului. Și anume, atitudinea guvernelor norvegiene față de un grup etnic atât de important în ceea ce privește identitatea și moștenirea culturală a acestei țări. Scriitoarea a debutat în anul 2010, cu romanul „Tranzit”, publicând apoi piese de teatru și creații în proză dedicate atât copiilor și adolescenților, cât și părinților lor, de pildă „Cine sunt eu când dispari?” (2016), „Ce ascunde Sara” (2019) sau „Totul pentru turmă” (2024). Romanele sale au fost recompensate cu prestigioase premii literare și s-au bucurat de la bun început de atenția criticii de specialitate și de aprecierea publicului larg, de la „Transformarea” (2018) la „Criminal și pedeapsă” (2022), acestea fiind și traduse în mai multe limbi și cucerind și cititorii de peste hotare.

O mențiune specială merită recenta traducere în limba română a romanului „Lapon afurisit!”, semnată de o echipă de absolvenți de limbă și literatură norvegiană de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în cadrul modulului opțional de masterat „Traducere și interculturalitate”, sub îndrumarea Sandei Tomescu Baciu, excelenta lor profesoară și coordonatoarea acestui proiect. Autorii traducerii sunt Cristina Ioana Ardelean, Vlad-Andrei Avram, Mihai Cătălin Bușu, Iulia-Andreea Cartaleanu, Aurelia Maria Cămărășan, Gabriela Cheaptanaru, Diana Ciot-Monda, Iulia Florescu, Antonia Lemeny, Andreea Mihețiu, Tudor Pop, Andreea Sîn, Augusta Șolomon, Gerogiana Teșu.

Pasionată de istoria neamului din care face parte, încercând să aducă în prim-plan aspecte spinoase ale identității norvegiene și ale atitudinii majorității față de minorități, oricare ar fi acestea, capabilă să dea glas unor traume profunde și unor istorii tragice care au marcat întregi colectivități de-a lungul anilor, Kathrine Nedrejord este una dintre vocile importante ale literaturii nordice, individualizându-se și printr-o sensibilitate aparte, dar demonstrând, în tot ceea ce a scris, remarcabila capacitate de a evita orice parti-pris și de a spune adevărul cu o luciditate, dar și cu o claritate care, nu o dată, au uimit și au cucerit deopotrivă numeroși cititori din categorii extrem de diferite.

Așa se întâmplă și în „Lapon afurisit!”, povestea lui Sammol, un băiețel sami în vârstă de șapte ani, care, la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, trebuie să fie trimis la școala-internat și să învețe doar în limba norvegiană. I se va spune, deci, Samuel, va fi jignit și umilit din prima clipă în toate felurile posibile de majoritatea colegilor și chiar de către profesori, el neștiind cum să se comporte într-o lume ale cărei reguli îi sunt cu desăvârșire străine și neînțelegând deloc limba pe care o vorbesc toți cei din jurul lui. Realmente smuls din sânul familiei sale iubitoare și rupt cu brutalitate de toate obiceiurile pe care le cunoștea, Sammol se va simți, deci, străin, singur, părăsit de toată lumea. Și va fi silit să descopere pe cont propriu că nu toți oamenii sunt buni și blânzi, asemenea părinților lui, că uneori copiii sunt la fel de plini de resentimente ca și părinții lor, că majorității oamenilor le e mai ușor să înghită pe nemestecate și pe negândite propaganda oficială, să nu pună niciodată sub semnul întrebării deciziile autorităților, iar astfel să-i persecute pe cei de lângă ei. Nimic nou în literatură, ar putea replica unii cititori. Desigur, povestea unei inițieri, a unei dureroase și dificile inițieri, nu e ceva nou. Însă modul în care scrie Kathrine Nedrejord e atât de proaspăt, felul în care tânăra scriitoare reușește să prezinte zbuciumul din sufletul unui copil care se simte abandonat e atât de delicat, impresionant și profund în același timp, încât romanul acesta se citește realmente pe nerăsuflate, obligându-te ca, la capătul lecturii, să încerci măcar să răspunzi unor întrebări deloc comode. În primul rând, cum de s-au putut petrece astfel de lucruri. Și, apoi, cum de (aproape) nimeni nu a știut. Căci, în Norvegia, la fel ca în toate țările nordice, subiectul acesta a fost multă vreme tabu, marea masă a populației realmente neștiind aceste detalii, iar puținii care au știut, alegând să tacă… Politica de norvegianizare a fost abia în ultimele decenii denunțată și adusă la cunoștința publicului, autoritățile încercând, de asemenea, să recupereze ceea ce se mai putea din străvechea cultură sami.

Fără să acuze și fără să ceară socoteală, Kathrine Nedrejord contribuie, în felul ei, la acest efort de recuperare identitară și de redescoperire a resorturilor și a valorii unei lumi spirituale profunde și complexe. Desigur, prin intermediul acestui personaj de neuitat, micul Sammol, transformat în Samuel din primul moment al sosirii sale la internat. Iar aici va fi considerat ultimul om, îi va fi în permanență dor de părinții lui, de casă, de animalele din gospodărie, de apropierea de natură. Plasată, ca loc al desfășurării acțiunii, în Finnmark, povestea acestui băiețel depune mărturie despre suferințele unei întregi generații și ale unei întregi populații. Noroc cu profesorul Pedersen care, deși norvegian, a făcut efortul de a învăța limba sami și de a-și ajuta, în acest fel, elevii proveniți din regiunile arctice. Și cu Ella, nonconformista sa colegă de clasă, singura cu care reușește să stabilească o legătură reală și să comunice. Sammol ajunge, astfel, treptat, să deprindă norvegiana, să se adapteze, în felul său, la rigorile acestei lumi noi – și chiar să se facă respectat de colegi prin rezultatele sale la învățătură, și să se remarce prin abilitățile sale fizice, devenind în scurtă vreme speranța școlii la concursul regional de atletism. Numai că, la un moment dat, după venirea unei noi profesoare, domnișoara Steen, severă și rigidă, nedreaptă și profund subiectivă, deloc dispusă să facă ceea ce ea numește „concesii” copiilor sami, pe care îi disprețuiește fățiș și-i numește „laponi afurisiți” (așa cum îi spuseseră lui Sammol și colegii de cameră, în primele zile ale șederii sale aici), evenimentele încep să se succeadă cu repeziciune, iar după nouă luni petrecute departe, printre străini, Sammol-Samuel fuge de la internatul-școală și ajunge, finalmente, acasă. Interesant este că acum devenim conștienți, ca cititori, că localitatea natală a lui Sammol nici măcar nu era prea departe de școală și de odiosul ei internat, numai că totul era atât de diferit și de dușmănos acolo, încât copilului i se părea că se află la ani-lumină de ai lui și într-o cu totul altă lume… Însă, revenit acasă, pentru el va avea o altă problemă, pe care inițial nici nu o poate conștientiza pe deplin – inițial, are senzația că nu-și mai găsește cuvintele, apoi, că nu mai știe să facă lucruri care, înainte, i se păreau simple și plăcute, simte că renii îi sunt străini, la fel ca și limba maternă ori propriul nume. Că se rușinează să fie sami pe de-a-ntregul, dar că nici norvegian nu se simte…

Pierderea sentimentului de apartenență la o comunitate (minoritară), dificultățile de integrare în cea nouă (majoritară), o nouă limbă și o cultură diferită sunt prezentate, în acest roman, prin intermediul reacțiilor și din perspectiva unui copil (narațiunea făcându-se la persoana întâi), iar autoarea demonstrează că reușește perfect să stăpânească mijloacele artistice cu ajutorul cărora să facă asta: „– Nu, Sammol, îl corectez. – Samuel, repetă directorul Rygh. Mă uit întrebător la tata. – Așa spun ei în norvegiană, îmi șoptește. – Dar nu așa mă cheamă.” Iar după acest dureros început al șederii sale la noua școală (și casă), Sammol se va confrunta și cu alte dificultăți: nu va putea pleca acasă de Crăciun, va vorbi rar la telefon cu ai săi, iar atunci când va vorbi, deși îi e teribil de dor de ei, nu va prea ști ce să le spună. Și se va lupta să înțeleagă de ce norvegiana e atât de săracă în comparație cu limba sami, în care, de pildă, sunt opt anotimpuri, în comparație cu cele doar patru ale norvegienei, iar viața la internat, atât de complicată în comparație cu seninătatea zilelor de acasă… Scriind această carte, atât de limpede și de delicată, în aparenta ei simplitate, Kathrine Nedrejord a exorcizat mulți dintre demonii care au chinuit, într-un fel sau altul, inclusiv generația ei, iar dincolo de asta, a adresat un hotărât apel tuturor cititorilor de a nu-i respinge pe cei pe care nu-i cunosc doar pentru că par altfel și de a face efortul de a trece peste diferențele care despart oamenii, pentru a încerca să descopere, de fiecare dată, ceea ce îi apropie. Ceea ce ne apropie.

Kathrine Nedrejord, „Lapon afurisit!”, volum îngrijit de Cristina Ioana Ardelean, Iulia-Andreea Cartaleanu, Diana Ciot-Monda și Georgiana Teșu, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024