Acul de pălărie

Ieri am cunoscut-o. S-a prezentat, deși nu a fost nevoie, pentru că oricum știam cine e. Mi-a dăruit un ac de pălărie și asta a făcut ca întâlnirea noastră să fie și mai prețioasă. Un ac de pălărie, oricât de frumos, este un obiect complet inutil, sigur că da. Dar nu i-am spus asta. E un ac de pălărie foarte elegant. E subțire și răsucit, lung cât o jumătate de palmă, și are în cap o perlă neagră. M-am gândit că pot să-l folosesc la multe lucruri. Ca semn de carte ori să-mi amestec zahărul în ceașca de ceai. Sau pe post de spatulă de mâncat miere, deși asta o să fie cam complicat.

Nimic nu a anticipat întâlnirea noastră, stau să mă întreb totuși de ce. Veneam într-o zi de la facultate şi, în drum spre casă, o luasem pe chei, pe Splai. Eram pe o străduţă liniştită, paralelă cu Splaiul, care dădea, la un moment dat, în Brezoianu. Veneam des pe-aici, pentru că îmi plăceau prăvăliile rămase de pe vremea breslelor sau a meşteşugarilor. Avea ceva nostalgic străduţa aceea, era uitată, rămasă în afara timpului. Stătea proptită chiar împotriva timpului şi a pervertirilor de tot felul. Azi, mama mea, nu mai e aşa. Sunt cafenele şi magazine cu mărfuri mai mult sau mai puţin interesante. Nimic acum nu mai e cum era, nu mai e nimic care să-mi mai aducă aminte de doamna T, cea pe care am întâlnit-o acolo, într-o prăvălie de giuvaieruri.

Îmi plăcea să trec pe străduţa asta, îţi spuneam, pentru că mă uitam la case. Vechi, solide, cu ferestre late cu cercevele de lemn, multe erau prăvălii cu mărunţişuri. Aveau vitrine mari şi ochioase. Una îmi plăcea în chip deosebit, pentru că avea o fereastră până jos, aproape de genunchii trecătorilor. Mă opream în dreptul ei şi-ntâi închideam ochii. Îmi plăcea să amân plăcerea de a mă uita în vitrină. Era un ochi translucid, peste care uneori se închidea o pleoapă. Nu știam niciodată ce-mi va arăta. Pleoapa era deschisă și am văzut un samovar, ceşti de porţelan cu bob de orez, ace de baga,două evantaie de lemn, am bănuit că e santal, un pince-nez de argint. Am trecut peste pragul înalt de lemn de la intrare. În burta magazinului deschisă transparent era o lume de bijuterii grele de argint sau de aramă, cu pietre preţioase sau opale și turcoaze. În vase enorme de aramă așteptau nasturi, agrafe enorme, ace de păr, broşe-gigant, centuri şi catarame, mănuşi şi petale, scoici şi minerale, pocale de aramă şi amfore de argint. De pe podele mă hipnotizau figurine de abanos, lemn de piper sau de iasomie. De pe tablale mă adulmecau tabachere şi scrumiere de poşetă, mă studiau lornioane, monocluri, brăţări şi ghiocuri. Ce spui, mama? A, da, sigur că da, minuni, ei, vechile prăvălii, nu mai sunt locuri de-astea, spui, știu asta, mama mea. M-am născut prea târziu, spui? Ei, așa o fi.

Printre cercei şi brăţări, nasturi de fildeş şi inele grele, un carton colorat bizantin şi scris medieval Wirsprechen Deutsch‚ We speak English, On parle français mi-a adus aminte de ea, nu ştiu prea bine de ce, poate tocmai pentru că îmi dorisem atât de mult să ne cunoaștem și ratasem momentul. M-am întrebat ce făcuse oare în tot acest timp de la moartea lui Fred Vasilescu? Rămăsese oare în ţară?

Am intrat în prăvălie, podeaua a scârţâit sub paşii mei, cum altfel? Mă simţeam vinovată că deranjez. Deranjam un alt secol, de bună seamă. Ce văzusem în vitrină acum ocupa toată camera înaltă şi orientală. Am închis ochii şi am mirosit aroma de santal, de şofran, de hibiscus şi de citrice moi, de argint şi de aramă, de lut şi de duşumea, de cafea la ibric şi de instrumente cu coarde.

O voce pe tonuri joase m-a întrebat: Doriţi ceva? Mirosul de Magie Noire m-a convins că era vorba despre ea. Sunt Doamna Te, mi-a mai zis, cu aerul că-mi spune numele și prenumele, deși nu era nevoie. Mi-a întins,bineînţeles, un buchet de violete. Și un caiet. E un jurnal, cum bănuiți. Am luat caietul, l-am deschis şi din paginile albe (toate albe, te asigur, de aceea am citit cu răsuflarea tăiată) am aflat, mama mea, tot. Că era decoratoare, dar asta știusem, oricum, că nu plecase din ţară după moartea lui Fred Vasilescu (scrisese Ted Bazilescu, dar i-am înțeles pudoarea), că se apucase să confecţioneze bijuterii, nasturi, figurine şi mic mobilier, că numai din când în când citea, și mai arareori scria şi că aproape întotdeauna desena. Încercase design vestimentar, dar o plictisea. Se ascunsese pe străduţa aceasta, nu o mai deranja nimeni, pentru că pe toţi îi anunţase că vrea să plece înapoi în Germania, unde, într-adevăr, avea un atelier de mobilă.

Locuia la etajul casei în care îşi ţinea prăvălia cochetă (ea scrisese desuetă). Obişnuia să iasă foarte puţin, avea un setter englez pe care îl trimitea la cumpărături după colţ, toată vânzătorimea îl ştia şi îi punea în coş pâinea, laptele şi mărul zilnic. Se prăbuşise aproape întreg Brezoianu la cutremurul din ’77, fusese îngrozită, dar căsuţa ei rămăsese în picioare. Tot ce-şi mai dorea era să nu moară urât, fără graţie. O înţelegeam perfect, aşa fusese toată viaţa ei, nu putuse trăi fără compoziţie, fără stil etc., etc. Chiar dacă nu-l căuta, firește, și-ar fi dorit să fie stilul însuşi, dar vai, asta nu se mai putea (ochii ridicaţi spre cer, mâinile aduse cu palmele deschise în faţă). M-am uitat încă o dată la ea. Era mignonă, delicată, nu foarte frumoasă, avusese dreptate Fred. Avea un fel curios de a-și ține gâtul, de parcă avea mai multe vertebre, spatele drept, ținuta întreagă era neverosimilă, în poză, dar asta nu era treaba mea. Își ascunsese părul într-un turban de catifea neagră, și avea aerul unei statuete asemănătoare cu cele pe care le vindea. Devenise una dintre ele.

Când am ieşit din prăvălie, mi-a oferit acul de pălărie și mi l-a arătat pe Gedem, setterul despre care acum ştiam că-i fusese un bun companion. Se întorcea de la băcănie. Ne-am zâmbit şi mi-a făcut semn prietenos cu coada, de mai poftim pe la noi.

Când am închis uşa magazinului, terminasem facultatea şi nu ştiam încotro să mă îndrept, dar şi asta e o altă poveste.