Ceai verde ca pereții unui love-hotel

Se întunecase de-a binelea. A doua ceremonie pe ziua de azi. Mi-era dor de o cafea bună. Dar și ceaiul verde cu proprietățile lui antioxidante își făcea treaba. Ce am băut mai devreme nu era ceai verde, avea doar culoare verzuie și un gust dulceag. Gândurile îmi fugeau, stăteam pe tatami și încercam să mă concentrez la gesturile delicate pe care le făcea ucenica îmbrăcată în yukata de culoare portocalie. Cealaltă, cea cu sâni mari și talie strâmtă, o privea de la distanță, îi urmărea gesturile cu atenție, cu mare atenție. Punctele cardinale sunt: soarele la răsărit, apusul soarelui, cerul albastru, natura cea verde. Gândul mi-a venit, însoțit de o stare melancolică, în timp ce priveam cum se toarnă ceaiul. Lichidul dens, fin, translucid, verzui pe care poate că o să fim invitați să-l bem. Pe un perete era atârnat un steag colorat în galben, roșu-apus-de-soare, albastru și verde. Reperele cele mai simple și mai sigure ale vieții lor. Locul de odihnă al sufletului lor. Al meu era deocamdată pe o motocicletă în mare viteză și pe un balcon. Mă cuprinsese îndoiala. Mi-a revenit în minte Clarice cu sfaturile ei, îndoiala nu era printre ele.

Mizuki era așezată în mijlocul încăperii, dreaptă ca o regină. Privea în podea. A așternut în fața ei o foaie mare și a scris cu negru, cu litere latine, numele personajelor din noul ei roman: Ana, Maria, Veronica, Sara-șapte luni, Love. Nume ciudate pentru o autoare japoneză, dar în lumea de azi orice este posibil. Am citit cu coada ochiului, m-am tulburat.

Noi suntem personajele ei. Noi suntem cocorii ei, păsările mari și elegante, existăm doar în imaginația ei, suntem prizonierele ei libere să zburăm doar în povestea ei. Nu m-am simțit niciodată mai îngrădită, mai temătoare. Am avut senzația că nu-mi aparțin. Pielea de pe obraji mi se uscase și mâinile aveau o textură de pergament. Dacă aș scrie o carte aș fi o scriitoare în scriitoare, ca un tablou în tablou. A cui este vocea? A mea, a lui Mizuki, sau vocea peștelui? Ana traduce din interior romanul cu copertă gri mat cu pești portocalii lucioși. Maria a frunzărit cartea sorbind din cafea. Eu nu am deschis-o încă. De teamă. Mi-e frică să fiu liberă.

A doua ceremonie a ceaiului din acea zi s-a încheiat. Mizuki a luat foaia și a ieșit din încăpere. Soțul ei ne-a făcut semn celor rămași să nu plecăm. A scos dintr-o debara perne și ni le-a aruncat. Oare era și el un personaj din povestea ei? Însuși Măria Sa Peștele sau Prosopul? Nu am îndrăznit să întreb. Telefonul îmi vibra în buzunar. Bărbatul pe care îl însoțeam la Tokyo își terminase întâlnirea de afaceri și mă aștepta într-un hotel celebru dintr-o zonă de lux. I-am scris să mă aștepte pentru că sunt departe de acel loc și o să dureze cam două ore până ajung. S-a oferit să-mi trimită o mașină cu șofer. L-am refuzat (era olandez, nu s-a supărat) și i-am spus că prefer să iau trenul. Mi-a trimis emoticonul cu degetul mare în sus. Cel mai enervant emoticon pe care îl poți primi de la un bărbat. M-am așezat pe o pernă. Soțul lui Mizuki vorbea cu o femeie mai în vârstă, în cameră mai rămăseseră cele două ucenice în yukata și încă doi bărbați. Parcă erau niște roboți care așteptau să fie activați de la buton, țineau privirile în podea, dormeau sau meditau.

– Vă sunt recunoscător, a zis Akira.

Mă foiam, mă grăbeam să plec dar eram și curioasă să trăiesc pe pielea mea întâmplări din casa lui Mizuki. Simțeam că aparțin locului. De multe ori am avut sentimentul că aparțin unei persoane. Mă agățam de iluzia că cineva are nevoie de mine. Akira îmi dădea senzația, liniștitoare, că nu are nevoie dar că prezența mea îi face plăcere. S-a apropiat.

– De la o vreme starea lui Mizuki mă neliniștește. S-a poticnit în peștii ei și noul ei roman, din care îmi citește seara câte un capitol. S-a blocat. E serioasă, muncește, stă ore-n șir la birou. Povestea însă s-a împotmolit și parcă se scrie singură de multe ori. Într-o seară când ne-am băgat în pat și am crezut că stinge lumina, mi-a vârât sub nas o carte. Șase personaje în căutarea unui autor, de Luigi Pirandello. Mi-a spus pe scurt povestea. Îi era teamă că o să pățească la fel cu femeile din cartea ei. Am încercat să o liniștesc dar nu a fost chip. Luase masca schimonosită a persecutatului. Nu se asorta cu cămașa ei de noapte. N-a vrut să facem dragoste în seara aia. Teancul de prosoape a rămas neatins.

Akira m-a condus spre ieșire. Bărbatul cu care venisem în Japonia îmi dădea mesaje neliniștitoare. El plătea și nu avea chef ca eu să mă distrez cu alții. Nici nu auzisem prea bine ce zisese Akira, îmi rămăsese în cap cuvântul prosoape.

Bărbatul mă aștepta trântit pe o canapea îngustă pe jumătate gol, pe jumătate beat. Nu mai avea chef de sex. Mi-a spus la ureche că afacerile merseseră bine. O femeie în plus sau în minus, nu mai conta. M-a privit dezamăgit. Mi-am strâns lucrurile să plec. M-a prins de încheietura mâini și a tras de cămașa mea până au sărit câțiva nasturi.

Dimineața, primul gând a fost să-i scriu Mariei să-i spun vestea. Nici nu știam cum să formulez. Simțisem de multă vreme că ceva nu e în regulă cu mine. Eram femei adevărate, ficțiunea nu mi se potrivea. Poate că doar Anei îi venea mănușă, era artista noastră.

Pe Ana am cunoscut-o mai bine într-o zi de iarnă, în ajunul Crăciunului. Eram pe balconul Mariei și beam șampanie din pahare largi, stilul Gatsby. Ninsese și îmi plăcea să așez paharul pe balustrada cu zăpadă. Îmi aduc aminte. Ana era stresată că nu o să termine traducerea la timp și ne-a mărturisit că s-a îndrăgostit de unul Valentin.

– Asta o să facă munca imposibilă.

Maria râdea. O tachina.

– Valentin face mulți copii.

– Nu are niciunul, minte, s-a bosumflat Ana. Nici nu e nebun, așa e el. Cred că avea nevoie de o cameră de închiriat și de o prietenă.

– Și le-a obținut călcând haine și spunând minciuni.

– Și Daniel?

– La un moment dat o să clarific situația. Dar nu azi că e sărbătoare.

Am simțit atunci că balconul este locul nostru de întâlnire. Toate la un loc, să prindem puteri.

La mine e simplu. Ofer servicii. Nici nu se pune problema de dragoste. Știam de acum că orice s-ar întâmpla, am mai multe surori. Surori de hârtie. Cum să le dau vestea că suntem născociri ale lui Mizuki dar că avem și viețile noastre private?

Bărbatul a fost generos. Mi-a plătit încă trei nopți la hotel, un nou bilet de avion și a plecat. Înainte să iasă din cameră mi-a zâmbit și mi-a mulțumit pentru cea mai frumoasă noapte din viața lui. Am rămas dreaptă, demnă, senină, învelită într-un prosop moale. Nu făcusem nimic special în noaptea aia, chiar dacă venisem cu chef. Mă ținuse în brațe ca pe o tânără soție pe care nu vrea s-o piardă dar nici nu se grăbește s-o posede. Mă lipise de el, pielea mea pe pielea lui, sânii mei striviți de piepul lui păros. Înainte să adormim mă rugase să-i spun o poveste. I-am relatat întâmplarea din casa lui Mizuki. Am încercat să-l mângâi să-i trezesc dorința dar el insista să continui. Love, mai spune-mi. Exist doar dacă tu îmi povestești. Vreau să fiu și eu în născocirile tale. I-am zis că sunt un biet personaj, că mai am surori în celelalte capitole și că mama noastră e chiar Mizuki. Am pomenit și de Akira, bietul soț care așteaptă cuminte să facă dragoste cu ea. Poate că patronul casei de ceai e amantul ei. Mi-era frig și el m-a trimis să-mi iau un prosop din baie. Poate că Mizuki folosește prosoapele tot așa. Poate că Akira e maestrul prosoapelor. Când discutau la masă despre alegerea prosoapelor de fapt Mizuki și Akira aveau cel mai erotic dialog, anticipând clipa în care contopirea lor o să aibă loc. Copiii oricum nu pricepeau despre ce e vorba și inocența lor era păstrată. Akira căuta cele mai alese și mai absorbante materiale, cerceta cele mai bune oferte, fusese până în nordul insulei într-un sat care folosea o tehnică tradițională de fabricat țesături moi. Poate că ăsta era motivul pentru care Mizuki îl tot amâna, sau poate că Akira o amâna pe ea. Femeia își revărsa așteptarea în scris. Așa am apărut noi, ne-a dat fiecăreia câte o bucată din marele-prosop.

(fragment dintr-un roman în lucru)

Credit foto: Răzvan Lazăr