„Conacul meu e o menajerie” de Gerald Durrell

Capitolul IV

Claudius printre clopote

La achiziţionarea de noi animale, una din numeroasele probleme care se pun e cea a aclimatizării, căci până-nvaţă să se simtă la ele acasă în cuşca nouă şi să capete încredere în tine sunt cu toatele dezorientate. Există o sumedenie de mijloace de-a convinge animalul să se simtă ca acasă, variind după specie. Uneori trebuie să-i dai niște trufandale speciale, ca să-şi uite, în pripeala lăcomiei, teama pe care i-o inspiri. Când e vorba de creaturi mai nervoase, e bine să le dai o ladă în care să se poată piti, ori să aşterni peste cuşcă o pânză groasă până ce vor pricepe că nu le vrei răul. Sunt şi cazuri când trebuie să recurgi la metodele cele mai neobişnuite ca să câştigi încrederea unui animal; bătaia de cap pe care ne-a dat-o Topsy e un exemplu tipic.

Într-o zi rece de iarnă, mă aflam în prăvălia unui negustor de animale din nordul Angliei, uitându-mă-n jur să văd ce-aş putea cumpăra mai interesant pentru menajerie. Dând ocol magazinului, remarcai deodată într-un colţ o cuşcă întunecoasă, umedă şi rece. De după gratii mă aţintea o feţişoară patetică. Era neagră ca de cărbune, cu ochi mari, lucioşi, ce păreau veşnic plini de lacrimi. Blana care o încadra era brună-roşietică, scurtă şi deasă ca un covor de preţ. Privind-o mai îndeaproape, văzui că faţa aparţinea unui pui de maimuţă, din specia lânoasă, unul din cele mai adorabile primate trăitoare în America de Sud. Maimuţica n-avea mai mult de câteva săptămâni, şi era mult prea micuţă ca să fi fost deja despărţită de mamă. Chircită jalnic pe podeaua cuştii, dârdâia şi tuşea, îi curgea şi nasul, blana-i era încâlcită, năclăită de murdărie. Judecând după aspectul şi mirosul cuştii, pentru mine era limpede că avea şi enterită, şi o răceală vecină cu pneumonia. Unui ins cu scaun la cap nu i-ar fi dat nici o clipă prin minte să cumpere un asemenea animal. Dar se uita la mine cu ochii lui mari, întunecaţi, atât de disperaţi încât nu mă lăsă inima. L-am întrebat pe negustor cât cere pe puiul de maimuţă. Îmi răspunse că nici vorbă nu-ncăpea să mi-l vândă, că eram un client bun şi că puiul avea să moară negreşit. I-am spus că-s conştient de enormul risc pe care mi-l asum luându-l, dar că-s dispus să i-l plătesc, dacă mi-l dă în seamă, în caz că supravieţuieşte, altfel nu. Consimţi, deşi fără tragere de inimă. Împreună am instalat puiul, care scotea ţipete plângătoare, într-o ladă căptuşită cu paie, apoi m-am înapoiat degrabă cu el la Jersey. Ştiam că fără îngrijiri urgente va muri fără doar şi poate, de nu cumva era deja prea târziu.

De cum m-am întors la Jersey, aşezarăm puiul, pe care cineva îl boteză Topsy, într-o cuşcă încălzită, apoi îl examinarăm. Mi-am dat seama din capul locului că maimuţica avea nevoie de injecţii cu antibiotice şi vitamine contra enteritei şi a răcelii. Afară de asta, blana deasă, năclăită de propriile-i excremente, trebuia curăţată, altfel, lăsat în halul ăla, animalul putea să capete vreo erupţie pe piele şi să-şi piardă tot părul. Dar principala problemă rămânea cum s-o convingem pe Topsy să ne lase s-o-ngrijim. Majoritatea puilor de maimuţă acceptă în câteva ceasuri un om drept părinte adoptiv şi nu creează, în general, nicio greutate. Experienţa lui Topsy în privinţa speţei umane era însă, în mod vădit, dintre cele mai proaste: o apucau crize de nervi şi de urlete (aşa cum numai o maimuţă lânoasă le ştie scoate) de-ndată ce deschideam uşiţa cuştii. Atingerea mâinilor omeneşti i-ar fi făcut, așadar, mai mult rău decât bine; şi totuşi, dacă nu era-ngrijită, avea să moară. Ne veni atunci o inspiraţie: dacă Topsy nu voia să ne-accepte ca părinţi adoptivi, n-ar accepta altceva-n loc? Dar dacă i-am cumpăra un ursuleţ de pluş? Aveam oarece îndoieli, dar ceva trebuia-ncercat, deci îi făcurăm rost de-un ursuleţ de pluş. Avea o mutrișoară plăcută, deși un pic inexpresivă, şi era cam de mărimea pe care ar fi avut-o mama lui Topsy. După ce i l-am vârât în cuşcă, aşteptarăm rezultatul. La-nceput, Topsy refuza şi să se-apropie, dar până la urmă curiozitatea învinse, îmboldind-o să-l atingă. Îndată ce descoperi că era moale şi bine-ndesat, îl şi adoptă; după jumătate de ceas, se-nghesuia în el cu o patimă posesivă şi sălbatică, de-a dreptul înduioşătoare.

Din clipa aceea, Topsy se schimbă cu desăvârşire. Câtă vreme se crampona de ursuleţul ei din pluş cu braţele, cu picioarele şi cu coada, îi pierea frica de oameni. Nu ne mai rămânea decât să scoatem din cuşcă ursul, cu Topsy lipită de el ca o căpuşă: ne lăsa să facem cu ea tot ce voiam. Am putut astfel să-i facem injecţii, să-i curăţim blana murdară, iar în doar câteva zile era pe cale de vindecare şi părea cu totul altă maimuţă. Apoi s-a pus o altă problemă: ursul ajungea tot mai jegos pe zi ce trecea, încât în cele din urmă hotărârăm că era musai să-l luăm din cuşca lui Topsy ca să-l spălăm şi să-l dezinfectăm. Spre marele necaz al lui Topsy, îi scoserăm ursul din cuşcă. Ea se puse îndată pe urlat. Dintre toate varietăţile acestei familii, maimuţele lânoase au strigătul cel mai puternic şi mai oribil care se poate auzi, un urlet ce te sfredeleşte şi-ţi îngheaţă sângele-n vine, ca scrâşnetul unui cuţit pe-o farfurie, dar amplificat de un milion de ori. Ne astupam urechile şi ne mângâiam cu gândul că se va opri singură după vreo zece minute, când îşi va da seama că nu-i înapoiem ursul, dar Topsy nu se opri. Scoase la ţipete ascuţite toată dimineaţa, încât la ora prânzului toţi aveam nervii-n furculiţă. Nu mai era decât o ieşire: ne suirăm în camionetă şi ne duserăm degrabă la oraş; după ce luaserăm la rând mai multe magazine de jucării, izbutirăm să cumpărăm un ursuleţ de pluş aducând mult cu originalul lui Topsy. Apoi ne înapoiarăm iute la menajerie să-l vârâm în cuşca lui Topsy. Oprindu-se-n toiul unui urlet, scoase un strigăt de bucurie, tăbărî asupra noului urs, îl înfăşură strâns cu braţele, cu picioarele şi cu coada, după care, epuizată, căzu numaidecât într-un somn adânc. De-atunci înainte, ursuleţii făcură cu schimbul: pe când unul era dat la curăţat, celălalt prelua rolul de mamă adoptivă, iar Topsy găsea tare satisfăcător acest aranjament.

Citește și „La mijloc de cale” de Carlos Drummond de Andrade

Topsy crescu până la urmă atât de mare că-şi întrecea urşii, încât hotărârăm s-o-nţărcăm, ca să zic aşa, de ursuleţ, căci oricum trebuia să se mute într-o cuşcă mare, printre alte maimuţe lânoase, unde nu-l putea duce cu ea. Socoteam că-i venise vremea să se deprindă cu ideea de-a avea un tovarăş de cuşcă. Aleserăm, deci, un cobai mare, roşcat, nu din cale-afară de isteţ şi cu apucături paşnice. Fu vârât în cuşca lui Topsy; la început, ea-l ignoră cu desăvârşire: doar dacă trecea cam prea aproape de preţiosul ei urs îi mai ardea câte-o scatoalcă. Dar Topsy descoperi curând un mare avantaj pe care-l avea cobaiul faţă de ursuleţ în calitate de tovarăş de pat, şi anume o încălzire centrală la purtător. Cobaiul, pe care-l strigam Harold, n-a prea fost încântat. Întâi şi-ntâi, n-avea decât un gând în cap, să se-ndoape. Toată activitatea lui Harold consta în a stabili dacă fiece lucruşor, oricât de mărunt, cu care intra în contact era ori nu bun de mâncat, şi n-avea nici un chef să-şi vadă această îndeletnicire stingherită de-o maimuţă lânoasă autoritară. La rândul ei, Topsy avea idei foarte stricte în privinţa orelor la care trebuia să se scoale, să se culce, să se joace şi aşa mai departe; nu vedea de ce şi le-ar schimba ca să le adapteze obişnuinţelor alimentare ale lui Harold. Acesta avea impresia că, abia de apucase să descopere un dumicat mai zdravăn de morcov, Topsy chiar atunci hotăra că sosise vremea să meargă la culcare. Era atunci înşfăcat de una din labele dindărăt şi aburcat în lădiţa lor cu paie, într-un mod total lipsit de demnitate. La care se-adăuga încă un afront: Topsy i se căţăra-n spinare, îl înfăşura strâns cu picioarele, cu braţele şi cu coada, ca să nu poată fugi, apoi cădea într-un somn adânc. Ai fi zis că-i cogeamite jocheul călare pe-un ponei roşcat şi durduliu.

Dar şi altceva îl mai neliniştea pe Harold. Topsy părea ferm convinsă că l-ar ţine curelele să sară din cracă-n cracă la fel de sprinten ca şi ea, dacă i s-ar da prilejul. Era sigură că s-ar dovedi un minunat alpinist, dacă l-ar putea convinge să se caţere printre ramuri. Dar nu era treabă lesnicioasă să-l salţi pe Harold de la pământ. Ea n-avea decât o mână liberă cu care să-l ţină, iar el era mare, greu şi recalcitrant. Cu sforţări teribile, izbutea să şi-l îndese sub braţ, apoi da să se caţere; or, abia apucase să se suie pe gratii cu câţiva centimetri, că Harold îi şi luneca de la subţioară, căzând cu un pleosc pe podeaua cuştii. Bietul Harold! Cred că multe a mai avut de pătimit în labele lui Topsy, dar sluji scopurilor noastre, căci Topsy uită curând de ursuleţii ei, devenind aptă să-şi ia locul printre celelalte maimuţe lânoase din cuşca cea mare. Harold fu trimis îndărăt în ţarcul cobailor; toată ziulica şi-o petrece cufundat până-n gât într-un morman de legume prin care-şi croieşte drum, rumegând cu o-ncăpăţânare feroce.

O altă jivină care ne-a dat mult de furcă până s-a aclimatizat a fost Fred, o maimuţă patas din Africa Occidentală. Era un mascul în floarea vârstei, una dintre cele mai mari maimuţe patas pe care le-am văzut vreodată; trăise până atunci ca animal de casă la o familie din Anglia. Cum de-au izbutit să-l crească atât de mare fără să fi fost grav muşcaţi, rămâne un mister, căci caninii lui Fred aveau respectabila lungime de 5 cm şi erau tăioşi ca nişte lame de brici. S-a vădit că, până s-ajungă la noi, Fred era deprins să intre seară de seară-n casă şi să se uite la televizor.

Dar ce era într-adevăr cumplit la Fred era ţinuta. Maimuţele patas au oricum blana deasă, roşcată şi lucioasă, iar Fred ne parveni-mbrăcat cu un jerseu de-un roşu sângeriu. Combinaţia aia de culori îi făcea să pălească până şi pe membrii personalului cei mai puţin formalişti în domeniul vestimentar. Necazul era că lui Fred îi lipseau televizorul şi plimbările cu maşina. Trase imediat concluzia că noi eram întrucâtva răspunzători de aceste privaţiuni, şi ne detestă din capul locului, pe toţi, fără nicio discriminare. De cum trecea careva pe lângă cuşca lui, sărea pe gratii şi le zgâlţâia cu putere, arătându-şi toţi dinţii într-un rânjet feroce. Nu era chip să-i scoatem jacheta aia oribilă până nu ne va fi dat barem un semn de-ncredere şi de afecţiune, dacă avea să ni-l dea vreodată. Fred şedea deci mai departe printre crăci, în cuşca lui, cu jerseu-i cel stacojiu, şi nu părea defel dispus să facă pacea. Puloverul era tot mai murdar şi mai jerpelit pe zi ce trecea, încât Fred părea taman ieşit dintr-o speluncă. Încercarăm, dar în van, toate mijloacele de a-l descotorosi de nesănătoasa-i găteală. Fred părea tare fudul de ea, şi se ofensa dacă-ncercam să i-o scoatem. Ajunserăm să ne-ntrebăm cam cât i-ar trebui lânii ca să se tocească de la sine şi să-i cadă de pe trup; dar persoana care-i împletise veşmântul alesese o lână foarte trainică, şi era limpede că mulţi ani aveau să se scurgă până s-ajungă zdrenţe. Până la urmă, însă, sorţii ne-au fost prielnici. Ne veni inspiraţia să ridicăm temperatura în casa mamiferelor, unde se-afla Fred. La-nceput îi plăcu, dar căldura deveni curând prea mare, chiar şi pentru el, şi-l văzurăm trăgând de jerseu cu un aer gânditor. A doua zi dimineaţa, găteala cea strigătoare la cer era agăţată grijuliu în cuşca lui Fred, de-o creangă, de unde izbutirăm s-o desprindem cu un băţ lung. Din ziua aceea, Fred se făcu tot mai potolit. N-o să ne putem niciodată încrede-n el sută la sută, dar a devenit mai puţin înclinat să trateze fiinţele omeneşti ca pe nişte duşmani.

Un alt animal care n-a încetat să ne facă greutăţi în prima fază de aclimatizare a fost Millicent, o veveriţă femelă din Malabar. Zisele rozătoare sunt cele mai mari din familia veveriţelor, şi provin din India. Au cam 60 cm lungime, un trup viguros şi o coadă lungă, stufoasă. Pântecele li-i galben ca şofranul, spinarea de un acaju superb, iar urechile le sunt împodobite cu niște smocuri lungi de păr, cașicum ar avea prinse-n creştet două sporran-uri [taşca de piele crudă purtată de highlanderi la brâu peste kilt, n.t.] negre. Ca toate veveriţele, sunt vioaie, curioase, dar, spre deosebire de majoritatea semenelor lor, le lipseşte dorinţa aia obsedantă de-a roade tot ce le pică la-ndemână. Millicent, fireşte, era o excepţie de la regulă. După părerea ei, natura o-nzestrase cu o pereche de incisivi ieşiţi în afară, de-un portocaliu aprins, cu unicul scop de-a da gata toate cuştile în care era închisă. N-o făcea din dorul de evadare, căci, după ce rosese o gaură largă pe-o latură a cuştii, trecea de partea cealaltă şi-o lua de la-nceput. Ne-a costat o mică avere cu reparaţiile, până ce achiziţionarea unei cuşti speciale, garnisite cu folii de metal, puse capăt isprăvilor ei. Ca să nu-i lipsească ocupaţia, îi făcurăm rost de niscai buturugi mari de lemn, prin care-şi croia drum, rozându-le ca un ferăstrău circular.

(va urma)

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „Claudius among the cloches” din „Menagerie Manor”, 1964