Descoperirea identității

„Nu cred aşa cum cred ei. Nu trăiesc aşa cum trăiesc ei.
Nu iubesc aşa cum iubesc ei.”

(Marguerite Yourcenar)

Așa cum era suficient de previzibil, romanul „Mă numesc Damjan” („Ime mi je Damjan”), apărut în anul 2001, a provocat numeroase discuții și chiar aprinse controverse, câtă vreme autoarea, slovena Suzana Tratnik, era deja cunoscută ca susținătoare a drepturilor minorităților sexuale; astfel încât, după apariție, cartea a ținut o vreme prima pagină a presei culturale de la Ljubljana. Atenția, însă, a crescut exponențial, iar dezbaterile cu privire la acest text au luat și o altă turnură în 2014, când romanul a fost inclus într-unul dintre proiectele de susținere a lecturii din Slovenia, a fost republicat (având o prefață semnată de Roman Kuhar) și apoi distribuit gratuit multor elevi de liceu din această țară. Iar dacă unii exegeți sau cronicari literari l-au privit drept o carte care abordează cu curaj unele dintre problemele și frământările specifice adolescenței, alții nu au ezitat să afirme că ar fi o lectură nepotrivită pentru tânăra generație sau că s-ar adresa exclusiv unei minorități nereprezentative.

Fiind, în linii mari, povestea lui Damjan, protagonistul adolescent care se naște fată și este numită Vesna, dar care, odată cu înaintarea în vârstă, începe să se simtă băiat și să se identifice ca atare, la șaptesprezece ani luându-și numele Damjan și trăind ca un băiat cu trup de femeie, romanul acesta vorbește, fără îndoială, despre atât de mult discutata astăzi identitate de gen (și despre fluiditatea ei), dar, dincolo de asta, are în vedere probleme care sunt tot mai prezente în literatură încă de la începuturile epocii moderne: dificilul drum al cunoașterii de sine, relațiile interumane complicate și comunicarea – în familie sau în societate –, modul în care poate fi depășită singurătatea. Și dragostea. Poate în primul rând dragostea, câtă vreme teama lui Damjan, convingerea sa profundă, este că nu știe să iubească tocmai deoarece nu s-a simțit niciodată iubit. Și, evident, nici înțeles așa cum este. Dar cum (sau, mai bine zis, cine și ce) este Damjan? Băiat, fată, travestit, membru al unei minorități sexuale? Căci de aici a venit, în mare măsură, șocul pe care această carte l-a provocat în spațiul cultural sloven și nu numai acolo.

Numai că aceia care s-au declarat șocați ori chiar scandalizați de unele aspecte prezente în „Mă numesc Damjan” au ignorat – voit sau nu – marile modele la care Suzana Tratnik se raportează sau la care, într-un fel sau altul, autoarea face aluzii pe tot parcursul textului. În primul rând, poate, „Orlando” de Virginia Woolf, cartea care punea în discuție, încă în 1928, în spirit ironic și ludic, toate clișeele identității, așa cum erau ele înțelese în primele decenii ale secolului XX. Apoi, numeroase creații ale lui Marguerite Yourcenar, cea care a făcut din drama conştiinţei mereu duble, mascate sau dedublate una dintre preocupările sale cele mai importante. Știm bine, de la Emmanuel Lévinas, că identitatea individului nu constă în a fi mereu asemenea lui însuşi şi a se lăsa identificat din afară, de către ceilalți, ci în a fi acelaşi – adică, a fi el însuşi, a fi capabil să se identifice din interior. Opera lui Yourcenar a părut, tocmai din această cauză, ocazia cea mai potrivită pentru a se vorbi despre instaurarea regimului unei ficţiuni „de consacrare a pierderii identităţii”, în condiţiile în care toate elementele considerate stabile în perioada anterioară începeau să-şi piardă consistenţa. Interpretată ca o deschizătoare de drumuri în proza europeană, mai ales în ceea ce priveşte modul de tratare a unor teme tabuizate sau evitate, Marguerite Yourcenar descompune formula narativă tradițională, dar şterge și liniile de demarcație de la nivelul identităţii personajului-narator, părând a duce, uneori, până la deconstrucţia naraţiunii sau chiar la ceea ce Paul Ricœur numea „criza închiderii” ei.

După mai bine de o jumătate de veac, Suzana Tratnik nu face, în fond, altceva. Și nici nu se folosește de mijloace fundamental diferite. Atâta doar că utilizează adesea un limbaj voit șocant, un stil nu o dată colocvial, tocmai pentru ca mesajul textului său să fie cu atât mai percutant. Căci Damjan, protagonistul acestui roman, comportându-se așa cum se comportă și reacționând așa cum reacționează, aduce mai aproape de cititor toate marile probleme cu care se confruntă întreaga sa generație, de la neîncrederea în propriile forțe la nesiguranța cu privire la statutul social sau incertitudinile legate de modul în care va fi (sau poate fi) privit de cei din jur. În fond, refuzând să-și accepte identitatea feminină, alegându-și alt nume și asumându-și statutul de băiat, Damjan se caută pe sine, încearcă deopotrivă să descopere sensul lumii în care trăiește, dar și drumul spre adevăr. Spre adevărul profund al ființei sale, cel pe care va trebui, de asemenea, să găsească și curajul de a-l afirma în fața tuturor. Interesant este că romanciera slovenă nu e nicidecum prima care urmează acest drum. Și cu atât mai puțin singura. Ajunge să ne gândim, pentru a constata vechimea unor asemenea preocupări literare, la câteva exemple celebre, dintre care unul vine chiar din cultura Antichităţii. Se ştie că în Cartea a noua a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, printre alte istorii ale unor nemaipomenite transformări, este relatată şi povestea lui Iphis şi a lui Ianthe. Născut într-o familie care îşi dorea un băiat, dar fiind, spre dezamăgirea mamei, fată, Iphis este cruţată doar datorită iniţiativei mamei sale de a o creşte ca pe un băiat, căci băiat va fi considerată de către toţi cei din jur. Însă, atunci când Iphis o întâlneşte pe Ianthe şi se îndrăgostesc una de cealaltă, situaţia pare fără ieşire; dar, pentru ca totul să se termine cu bine, zeiţa Isis o transformă pe Iphis în bărbatul din visele lui Ianthe. Peste veacuri, istoria unei apropieri între două fiinţe de acelaşi sex apare şi în centrul unui roman contemporan, „Fata întâlneşte băiatul”, al lui Ali Smith, publicat în anul 2007, în vreme ce scriitoarea franceză Emmanuelle Pagano, în „Adolescenții troglodiți” (2007), aduce în prim-plan o protagonistă care decide să se transforme în băiat, iar britanica Jeanette Winterson își impusese variatele experimente narative încă din „Sexul cireșilor” (1989).

Romanul Suzanei Tratnik este împărțit în zece capitole, iar fiecare începe cu un scurt pasaj în care Vlado, coordonatorul grupului de sprijin psihologic la ale cărui întruniri Damjan participă la insistențele părinților săi (pentru a redeveni „normal”, așa cum spun ei) își exprimă opiniile cu privire la ineditul protagonist al acestei cărți. Bună cunoscătoare a psihologiei adolescenților și știind cum să-și adecveze mijloacele stilistice la provocările sentimentale și identitare ale acestei vârste, Suzana Tratnik reușește să mențină vie atenția cititorului de la un capăt la altul al cărții. Și, desigur, să provoace tot ce înseamnă convenție socială. Damjan nu se înțelege cu părinții, nici cu sora și fratele său (aflat în Germania), însă are un grup de prieteni, în care se remarcă Roky – care, asemenea protagonistului, încearcă să-și definească identitatea. Finalmente, nemaiputând să trăiască fals în mijlocul unei familii care nu-l înțelege, nu-l respectă și, cel mai important, nu-l acceptă așa cum este, Damjan va rupe legăturile cu ai săi, incapabil să suporte presiunea la care era supus.

Construit asemenea unei dureroase confesiuni, o relatare la persoana întâi care prezintă gradat (dar și fragmentat) faptele și evenimentele unei existențe neliniștite, romanul acesta păstrează suspansul și dezvăluie cititorului abia în a doua parte a textului cine este cu adevărat Damjan, naratorul născut fată, dar devenit, prin proprie alegere, băiat. Întregii sale familii îi e rușine cu el, dar nici grupul de sprijin psihologic nu îi este de prea mare folos, la fel cum nici psihologul la care merge la un moment dat nu reușește să-l ajute să se înțeleagă pe sine ori să se accepte, dimpotrivă, îl sfătuiește să uite trecutul și să nu se mai gândească decât la viitor. Numai că unul dintre momentele care declanșează criza prin care trece Damjan tocmai în trecut a avut loc, și anume abuzul fizic și emoțional la care fusese supus în mod constant de către tatăl său. Acest amănunt extrem de important este dezvăluit în cadrul câtorva tensionate dialoguri, existând în text și aluzii la posibilul abuz sexual care ar fi avut loc (secvența ce relatează visul lui Damjan), despre care mama, deși îngrijorată uneori, dar mereu pasivă, fie nu știuse, fie alesese să-l ignore și să-l treacă sub tăcere. Fapt este că tatăl fusese mereu excesiv de apropiat de „Vesna cea mică”, „Vesna aia a noastră”, pe care o prefera în mod evident celorlalți doi copii. În egală măsură, tatăl e interesat mereu doar de ceea ce va spune „lumea” – cunoscuții, rudele și vecinii –, nicidecum de rezolvarea unei probleme reale și cu atât mai puțin de stabilirea unui dialog autentic cu Damjan. Iar Damjan va refuza, de la un moment dat încolo, să se mai supună și să accepte să fie umilit și considerat anormal, o excepție rușinoasă în mijlocul unei familii care voia să treacă drept obișnuită și liniștită doar în ochii celorlalți, ai celor din jur, căci soluția cea mai la îndemână pe care o găsesc ai săi este să-l considere pe Damjan singurul vinovat pentru tot ce se întâmplă, ba și pentru tot ce s-a întâmplat vreodată între pereții acelei case. Acesta e contextul în care protagonistul atât de tulburat al acestui roman se apropie de Nela, care îl încurajează și îi intuiește sensibilitatea și talentul artistic, însă și această relație se va destrăma în cele din urmă – din nou, din cauza incapacității lui Damjan de a se încadra în vreun tipar, în vreun model de comportament, fie acesta și sexual. Căci Damjan este mereu condus de dorința, transformată pe parcurs în nevoie imperioasă, de a fi acceptat drept ceea ce este și așa cum este, fără a fi pus de cineva, chiar și de cei la care ține, în vreun pat al lui Procust – în care oricum nu s-ar potrivi și nu și-ar putea găsi locul.

Considerată una dintre vocile cele mai reprezentative ale prozei slovene a zilelor noastre, având deja numeroase creații traduse în mai multe limbi, Suzana Tratnik (născută în anul 1963, la Murska Sobota) a studiat Sociologia la Ljubljana, iar ulterior s-a specializat în antropologie și studii de gen. S-a afirmat de timpuriu ca prozatoare, eseistă și traducătoare din limba engleză (fiind cea care a transpus în slovenă texte importante ale lui Truman Capote, Ian McEwan sau Adrienne Rich), iar cărțile sale au fost recompensate cu prestigioase premii în țara natală, inclusiv Premiul Prešeren, care îi este decernat în 2007. Pornind de la romanul „Mă numesc Damjan”, ea însăși a elaborat scenariul pentru piesa de teatru cu același titlu, care a fost pusă în scenă la Ljubljana, în anul 2002, în regia lui Alen Jelen, având-o ca protagonistă pe actrița Neva Jana Flajs.

Criticată de unii exegeți pentru uzul (ori abuzul) de termeni colocviali sau argotici, cartea de față nu face altceva decât să ofere o imagine – e drept, nu lipsită de unele excese – a universului adolescenților, cu toate frământările și căutările lor, cu toate temerile specifice vârstei și, în fond, specifice tuturor vârstelor. De aceea, romanul este o poveste despre diferențele care ne fac, pe fiecare în parte, ceea ce suntem; și ne învață, dacă le acceptăm ca parte a normalității, că tocmai acele lucruri care ne diferențiază ne și apropie în momentele cele mai importante. Sau, după cum scrie autoarea, chiar la începutul textului său: „Fiecare dintre noi se deosebește de ceilalți prin ceva”. În ciuda surprizei ori a șocului inițial, mulți cititori (tineri și nu numai) se pot recunoaște în acest atât de neliniștit protagonist al Suzanei Tratnik și își pot citi, în el, propriile spaime, dorințe ori căutări. Căci viața de fiecare zi seamănă mult cu ceea ce trăiește Damjan: e, din păcate, presărată cu respingeri și evaluări mult prea grăbite, venite din partea celor care s-au obișnuit doar să-i judece pe ceilalți, e dură și adesea lipsită de momente de adevărată pace. Iar lumea din jur promite mult și multe, însă adesea sfârșește prin a nu oferi mai nimic. De aici și dorința protagonistului de a fi iubit și de a iubi, încrederea sa că dragostea ar putea schimba totul și de a face lumea mai bună. Și tot de aici inadecvarea sa la societate, la mediul în care trăiește. Și, nu o dată, la sine însuși. Decizia sa de a se opune, de a-și afirma identitatea și de a lupta pentru a fi recunoscut și acceptat drept ceea ce este reprezintă, prin patosul de care dă dovadă acest personaj, și expresia credinței sale în însăși ideea de libertate (de alegere, de acțiune, de expresie), dar și a hotărârii lui de a nu-și abandona idealurile.

Romanul este o poveste despre diferențele care ne fac, pe fiecare în parte, ceea ce suntem; și ne învață, dacă le acceptăm ca parte a normalității, că tocmai acele lucruri care ne diferențiază ne și apropie în momentele cele mai importante. Sau, după cum scrie autoarea, chiar la începutul textului său: „Fiecare dintre noi se deosebește de ceilalți prin ceva”. În ciuda surprizei, mulți cititori (tineri și nu numai) se pot recunoaște în acest atât de neliniștit protagonist al Suzanei Tratnik și își pot citi, în el, propriile spaime, dorințe ori căutări.

Interesant este, de asemenea, că autoarea a evidențiat numeroase aspecte esențiale ale cărții sale încă din titlu, căci Damjan, acest nume masculin, o definește pe Vesna, după cum chiar ea spune, vorbind despre sine ca despre un „el”. Ambiguitatea identității se insinuează, în acest fel, iar acesta va deveni unul dintre motivele recurente ale cărții și una dintre preocupările de seamă ale Suzanei Tratnik. În plus, narațiunea nu este lineară și nu respectă cronologia, astfel că Damjan relatează anumite întâmplări mai degrabă în funcție de importanța pe care au avut-o ori pe care o dobândesc pentru devenirea sa decât în funcție de vreo axă a temporalității – care, oricum, devine treptat nerelevantă, romanul apropiindu-se pe alocuri de tehnica fluxului conștiinței ori de aceea a monologului interior. Însuși Damjan revine obsesiv asupra unor momente, le repovestește, le reinterpretează. Și, chiar dacă dă impresia că se pierde ori că e incoerent, personajul încearcă, în fond, să le înțeleagă mai bine, în ceea ce au ele mai semnificativ. Și, desigur, să se înțeleagă până la capăt. Tocmai de aceea, discursului său ce pare uneori că scapă de sub control i se opun scurtele intervenții ale lui Vlado, plasate la începutul fiecărui capitol, și care au rolul de a rezuma întâmplările și mai ales de a oferi o perspectivă obiectivă asupra lor. Devine, acum, evidentă și convingerea Suzanei Tratnik cu privire la fluiditatea subiectivității, câtă vreme vocea narativă se raportează direct la ceea ce relatează, pierzând, astfel, o parte a necesarei clarități a discursului. Căci tot ceea ce contează cu adevărat este povestit de Damjan și privit prin ochii și din perspectiva sa. În primul rând, relațiile cu familia și cu prietenii (tatăl, mama, fratele și sora sa, Nela).

Interesant este, apoi, că în toate aceste relații – cruciale pentru înțelegerea completă a semnificațiilor istorisirilor lui Damjan – este că protagonistul se vede pe sine asemenea unui outsider în raport cu toți ceilalți și cu lumea din jur, încercând, fie și inconștient, să anihileze exact ceea ce simte că amenință să-i anihileze eul profund ori să-i pună sub semnul întrebării identitatea. Desigur, această atitudine determină suferința profundă pe care o resimte personajul atât față de abuzurile din trecut ale tatălui, cât și față de atitudinea plină de prejudecăți din prezent a acestuia și a celorlalți membri ai familiei. De altfel, familia lui Damjan manifestă mereu tendința de a-l face pe acest neobișnuit membru al său să se simtă vinovat, tocmai pentru că, altfel, ar fi trebuit ca ei înșiși să accepte că ei sunt cei vinovați – pentru violența verbală și fizică, pentru respingerea constantă a oricărei diferențe, pentru raportarea exclusivă la niște norme sociale pur formale. Desigur, refuză cu toții, pentru că acceptarea acestor mari adevăruri le-ar consfinți propria inutilitate, vieți irosite în slujba unor convenții care nu înseamnă, practic, absolut nimic.

Răzvrătirea permanentă a lui Damjan îl transformă într-un rebel – tocmai pentru că nu acceptă să rămână victima societății și a modului în care cei apropiați îl privesc. Sigur, însă, că revolta sa poate fi privită și ca o critică implicită la adresa superficialității relațiilor sociale ori familiale, structurile convinse că au autoritatea de a hotărî ce e bine și ce e rău. Inițial, protestul său este tacit și îmbracă forma petrecerilor excesive, dar va deveni tot mai vădit, protagonistul încălcând deliberat toate normele și regulile sociale, ajungând chiar la acte de violență față de propria persoană (momentul în care încearcă să-și taie venele) sau la reproșuri deschise pe care le face familiei și mai ales tatălui său. „Mă numesc Damjan” nu e doar un roman îndrăznind să aducă în prim-plan problema identității de gen, ci în primul rând este un veritabil roman de formare, un Bildungsroman identitar contemporan, descriind durerosul si dificilul drum al cunoașterii de sine și încă și mai dificila decizie a afirmării adevăratei identități în mijlocul unei lumi prea puțin dispuse să accepte diferențele.

În egală măsură, însă, Suzana Tratnik abordează complexele aspecte ale relației dintre instanțele narative și identitatea protagonistului, precum și relația dintre text, autor și cititor, asupra căreia deschide perspective nebănuite. Tocmai de aceea, unii interpreți au considerat această creație a Suzanei Tratnik nu doar un puzzle identitar, ci în primul rând unul narativ, câtă vreme, la o lectură atentă, va deveni evident că nu numai Damjan își caută identitatea, ci că textul acesta, privit în ansamblu, își provoacă în permanență cititorul să-și clarifice raporturile cu lumea și cu sine. Pentru a face acest lucru, scriitoarea slovenă încearcă, în mod constant, să implice cititorul în relatarea lui Damjan, să-l determine să se privească în această carte ca într-o simbolică oglindă; și să aibă în vedere modul în care funcționează, în societatea contemporană, jocul atât de complicat al atribuirii (ori asumării) identităților – de gen ori textuale.

Din toate aceste motive, doar aparent paradoxal, identitatea lui Damjan poate fi definită ca… nedefinită prin excelență. Sau, mai exact, pluristratificată, în sensul că romanul Suzanei Tratnik poate fi interpretat și din perspectiva ideilor lui Judith Butler, mai precis a semnificațiilor existenței văzute ca spectacol: Damjan este ceea ce face Damjan, nu ceea ce Damjan s-a născut să fie. Din acest motiv, protagonistul are tendința de a respinge toate grupurile care încearcă să-l integreze sau în care el însuși ar vrea, la un moment dat, să fie inclus. De aici și posibila raportare a acestui roman la categoria scrierilor autoficționale, așa cum au fost considerate și alte câteva creații ale Suzanei Tratnik, datorită influenţei pe care o exercită uneori biografia autoarei asupra unora dintre textele pe care aceasta le-a publicat. Căci, de la „Sub zero” („Pod ničlo”, 1997) sau „Paralele” („Vzporednice”, 2005) la „Jocuri cu Greta și alte povestiri” (2016), scriitoarea slovenă dezvoltă o serie de teme care spun mult, de fiecare dată cu o mare înţelegere a contextelor şi realităţilor abordate, despre condiţia umană contemporană.

Fără să încerce să desprindă ori să formuleze vreo concluzie militantă și fără a încerca să îndrepte interpretarea spre un anume făgaș, Suzana Tratnik își provoacă cititorii să mediteze asupra unor aspecte prezente în lumea contemporană, dar, mai cu seamă, încearcă să-i determine să privească oamenii dincolo de măștile, aparențele ori convențiile sociale, să-i accepte așa cum sunt și să se recunoască în semenii lor, recunoscându-le, deci, dincolo de orice posibile diferențe, umanitatea. Singura cale, pare a sugera autoarea slovenă, de a mijloci comunicarea și de a alina singurătatea.

Prefață la romanul „Mă numesc Damjan” de Suzana Tratnik, traducere din slovenă și note de Paula Braga Šimenc, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 2022