Eruditul întemeietor

Îmi amintesc cînd, prin anul II, Ioana Bot ne întreba oare de ce încearcă G. Călinescu să-l abordeze pe Eminescu din atîtea direcții? Răspunsul care mi-a venit în minte, dar pe care nu l-am spus era că Eminescu însuși are o operă atît de vastă și de complexă că nu se poate altfel, trebuie să-l „ataci” din cît mai multe perspective.

Astăzi, cînd văd că marele critic ar avea 121 de ani, cred că el era un om renascentist. Avea o cultură uriașă, cunoscuse mai multe limbi, era de o inteligență sclipitoare și de un narcisism care își căuta mereu forma. S-a întîlnit cu Eminescu în vastitatea lui: dacă cel din urmă era un geniu poetic, primul fusese un geniu al reflexivității și al analizei. Dacă-l comparăm cu Antal Szerb, marele istoric literar maghiar care a scris o „Istorie a literaturii maghiare” și o „Istorie a literaturii universale”, observăm că acesta era mult mai ironic cu autorii analizați decît Călinescu, mult mai „latin” cumva. Călinescu, fiul unei nații tinere, încerca printr-un pozitivism analitic să scrie despre Eminescu și despre Creangă, despre opera și viața lor, și a scos un volum de trei ori mai mare despre literatura română decît volumul lui Szerb despre cea maghiară. Era un erudit întemeietor.

Nu sînt un adversar înrăit al postmodernismului și cred că de multe ori el este o teorie foarte stimulatoare. Dar cînd mă gîndesc la oameni complecși cum a fost Călinescu, îmi pare rău că epoca lor a apus de mult.