Fii bun și nu vorbi despre tradiții

Tradiția este ca și istoria: poate fi un obstacol în drumul gîndirii, creației, inspirației și originalității. Firește că totul depinde de relația pe care o purtăm cu ea: unii sunt ca niște gărzi de corp ale tradiției, vorbesc despre ea cu ochii dați peste cap și nu ne lasă să ne atingem de lucrurile care îi aparțin. Asta îi condamnă la o pasivitate activă, ca să zic așa, la o sărbătoare continuă și care este ca un văl peste ochii minții lor. Am urît încă din copilărie acele emisiuni în care apăreau niște actori dînd viață (de fapt, încă o moarte) lui Caragiale, care stătea mereu la berărie și spunea cîte o măgărie pretențioasă.

Majoritatea meselor rotunde despre tradiții sînt de fapt niște arii desuete. Ne înșirăm amintirile parșive, dar nu intrăm în relații cu ele deoarece vrem să turnăm faptele și ideile din trecut în urechile auditoriului. Nu uit cît oi trăi cînd, la o conferință de la Brașov, s-a ridicat un om din public și l-a admonestat pe vorbitor pentru că nu vorbise despre lucruri pe care le știam cu toții. Ascultătorii l-au aplaudat cu entuziasm.

Din acest punct de vedere, tradițiile sînt o invitație într-un trecut zăvorît. Ne facem că intrăm în relații cu ele, dar o facem numai în măsura în care o face și stăpînul cu sclavul. Dăm ordine trecutului pe care, vezi Doamne, îl stimăm ca vai de noi.

Să-l tot lauzi pe Eminescu nu reprezintă niciun risc: păi cine să nu-l laude?! Or, gîndirea nu e nimic dacă se situează în afara riscului. Dacă intri în jocul patetic și trist al multora care înțeleg cultura ca pe un muzeu al lor înșiși, încă vii, i-ai pierdut și pe Eminescu, și pe Caragiale, și pe Tolstoi, și pe Shakespeare, și pe Nietzsche, și pe Balzac, și pe Picasso, și pe Mozart. Cultura e tot ce vrei, numai frumoasa din pădurea adormită nu este și nu e bine să fie nicicînd.