„File din arhiva indiferenței” (fragment) de Ion Vianu

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul „Necredinciosul”, cuprins în volumul „File din arhiva indiferenței” de Ion Vianu, care va apărea în curând în Seria de autor Ion Vianu, ediție cartonată.

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice… Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, «Paramneziile» lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

„«Necredinciosul» – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest… Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul‑cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte‑Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În «Paramnezii», trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din «Paramnezii», până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra…” (Barbu Cioculescu)

„Romanul «Necredinciosul» al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)

„Necredinciosul” (fragment) de Ion Vianu

Cu prima de concediere de la bancă și cu banii pe care‑i câștigasem la bursă, vânzând totul cu două săptămâni înainte de crahul cel mare la prețul cel mai ridicat, trăiam fără griji. Cei mai mulți se ruinaseră, eu mă îmbogățisem. Acum îmi puteam realiza visul. Un vis ce se formase puțin câte puțin, în cursul carierei mele de trepăduș, în slujba unor șefi exigenți pe care îi uram, îi consideram niște canalii. Întotdeauna întreaga mea filosofie și singura mea plăcere fuseseră să ajung a nu face nimic. Toată viața alergasem și acum, printr‑o minune, era posibil să las timpul să treacă, la o vârstă când trupul meu funcționa încă. Majoritatea oamenilor nu‑și pot permite un asemenea lux. Să trăiești ca un pensionar, cu un trup de tânăr… pare meschin, dar mie îmi plăcea starea asta. Eram un miliardar al secundelor, îmi cheltuiam timpul fără să țin socoteala. Îl zvârleam pe geam. Nu mă bucuram nici de peisajul minunat, nici de aerul puțin aspru, dulce‑aspru, care năvălea prin fereastra deschisă. Nici măcar de pacea corpului meu, de faptul că nu mă durea nimic, semn că eram încă tânăr. Puteam să beau și să mănânc fără să fiu pedepsit imediat pentru micile abuzuri, prin tot soiul de dureri. De când mă găseam în postura asta, de nejucător, poftele mele sexuale erau moderate și supuse unor ritmuri pe care doar animalele, în inconștiența lor fericită, le cunosc. Nu mai sufeream de acea angoasă a bărbaților, de‑a voi întruna să‑și verifice potența. Nu mai simțeam nevoia de o mamă care să mă înfeșe și să mă dezmierde. Desigur, nu uitam că am să mor într-o zi, dar teama de moarte nu mă mai chinuia. Ziua morții mele avea să fie una bună… Îmi plăcea să‑mi închipui că o să mor așa cum stingi lampa, fiindcă ți‑e somn. Deocamdată mă bucuram de timp, indiferent la binele și răul din jurul meu și din mine, simțitor numai la scurgerea clipelor și a anilor… singurul fel curat, nepătat, de‑a simți că exiști.

Un program aveam, chiar riguros. Ascultam de o singură poruncă, strictă: să nu fac nimic. Cum se poate reuși asta? Făcând tot timpul ceva. Dar actele mele erau lipsite de densitate, afânate. Mă trezeam dimineața. Dormisem bine cu ajutorul pastilelor de Temesta. Îmi beam cafeaua, ascultând muzică la radio. Numai clasică. Greu mi‑ar fi fost să spun cine era compozitorul, ce bucată se cânta. Nu eram atent. La început voisem să ascult recomandarea unui filosof indian (urmasem un seminar cu el, pe vremuri, la Paris): ne învățase că, pentru a te bucura de prezent, trebuie să dai atenție senzațiilor. Să guști fiecare imagine, fiecare sunet, gust, miros. Apoi, prescripția asta mi se păru prea grea și m‑am lăsat în voia neatenției, care nu este nimic altceva decât lenea spiritului. Ascultam fondul muzical, care îmi dădea o anumită pace. Muzica pătrundea în mine. O auzeam, dar nu făceam nici un efort să o ascult. Din când în când, unele acorduri, o melodie mă făceau să simt o foarte ușoară plăcere, care mă îngrijora puțin, fiindcă o plăcere puțin mai mare risca să mă scoată din această plăcută amorțeală. Între timp, plănuiam să fac gimnastică. Îmi imaginam că mă voi întinde pe covor, voi ridica metodic membrele superioare și inferioare. Voi merge cu diverse feluri de pași: pe vârfuri sau încrucișând picioarele, ca prezentatoarele de modă… Această stare, nici plăcută, nici neplăcută (cheia era: să nu cumva să simți plăcere, fiindcă plăcerea se plătește mai târziu cu neplăcere), de așteptare sau de pregătire pentru gimnastică dura una‑două ore. În tot acest timp mă gândeam la mișcările pe care urma să le fac. Brusc, intram in acțiune, nu aș putea să spun ce mă făcea să iau decizia. Era trucul meu: să mă pregătesc îndelung, să acționez scurt. Îmi făceam exercițiile fără prea multă conștiinciozitate: aveam tendința de‑a grăbi mișcările, deși profesorul mă învățase că trebuia să le fac încet, dacă voiam să fie exercițiile eficace. Începeam să mă gândesc la baia de dimineață. Gândire care‑mi lua trei sferturi de oră, cel puțin. Treceam la duș, mă bărbieream în mare viteză. Nu dădeam prea multă importanță alegerii hainelor. Acționam ca și cum aș fi fost grăbit, deși nu aveam nimic de făcut. Acum puteam să ies în oraș. Să‑mi beau cafeaua la Union. Să le spun bună dimineața lui Russo, Laurindei, clienților, pierduți în gânduri obscure sau în vorbe, abia răspunzând. […]

Citește și „Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților” de Andrei Oișteanu (fragment)

Deodată se lăsa ceața, ca un nor de lapte. Reușeam totuși să‑mi urmez plimbarea, mențineam direcția, pedalam urmărind bordura trotuarului, care se întrezărea. Nu mai vedeam trecătorii, îi simțeam, ca pe niște fantome, mergând cu pași de pâslă pe trotuar. Eram sigur că aveam să găsesc drumul pentru înapoiere… dar sub optimismul ciclistului se ascundea o ușoară angoasă. Ceața se ridica, deodată, nu eram câtuși de puțin unde‑mi închipuisem, în centrul orașului, pe Calea Victoriei, ci undeva, pe o șosea periferică. Îmi spuneam: „Nu știi încotro mergi“. Simțeam o jale, dar una de vis, estompată, mă întrebam cum de m‑am putut rătăci în halul ăsta. Ce singuratic era acel loc unde ajungeam, dar cel puțin era soare, cerul era albastru.

Fragment în avanpremieră din volumul „File din arhiva indiferenței” de Ion Vianu, Seria „Ion Vianu”, Editura Polirom, 2021

Ion Vianu. Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie. 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicând psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua până în ultimii ani, în țară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului” (2010), și Arhiva trădării și a mâniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvântare, Investigații mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri.