Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Hoții de fericire
Emilia Crosman
Undeva, într-o împărăție îndepărtată, străjuită de o pădure albă aducătoare de somn veșnic(țurțurii care se scurgeau de pe ramurile copacilor se transformau în acid îndată ce cădeau pe o vietate), trăiau și urzeau planuri ticăloase hoții de fericire. Acești membri de vază ai clanului Mână-lungă erau niște creaturi tare urâte, atât de urâte încât mureau dacă-și zăreau chipul într-o oglindă. Nu suportau nici adevărul, nici lumina. Cum să nu se sperie? Cum să rămână liniștiți într-o asemenea situație? Era clar ca lumina zilei că sunt niște monștri: pielea lor – acoperită cu un puf alb și scămoșat- era de culoarea oului de rață, ochii albaștri și bulbucați peste măsură sticleau cu reflexii de mercur și gurile lor țuguiate în formă de pâlnie se umpleau mereu de bale acre care li se scurgeau pe bărbile încâlcite, iar, în loc de mâini, aveau un fel de sulițe sculptate în oase și cozi de șarpe le slujeau de picioare. Erau plini de ură și de invidie și nu suportau să întâlnească în calea lor nimic frumos, bun sau aducător de fericire. De aceea, hoții se juraseră cu legământ de moarte să distrugă tot ce nu era ca ei, așa cum oamenii sparg oglinzile dacă nu le place ce văd în ele.
Cum întâlneau un om frumos, cum se întreceau în vorbe mizerabile și lovituri, făcându-l să creadă că este urât, fără valoare și că ei au soluția salvatoare, dătătoare de frumusețe nemuritoare, pe care i-o pot da în schimbul întregului avut. Deh! Frumusețea adevărată costă, drăguțule, dar vei fi adulat de milioane de oameni și vei face istorie… îi spuneau rânjind mefistofelic și râgâind arsenic. Îl jefuiau, luându-i și dinții din gură și-l abandonau gol, zdrobit și deznădăjduit.
Cum vedeau pe cineva că este milostiv și că face vreun bine cât de mic, cum îl biciuiau și-l acuzau în public de duplicitate și de intenții rele așa încât să fie lapidat chiar de cei pe care-i ajutase. Îi arătau ei ce fericire te paște dacă îndrăznești să dai o mână de ajutor cuiva. Hoții aruncau primele pietre și făceau salturi în aer învârtindu-și cozile a mulțumire și încălzindu-și inimile la vâlvătaia urii gregare.
Cum adulmecau o familie fericită, hop și ei să le pună căluș la gurăși lanțuri grele la mâini părinților și să le fure copiii. Nelegiuirea aceasta le provoca o senzație asemănătoare cu plăcerea, de aceea,chinuirea copiilor avea prioritate în fața celorlalte fapte rele. Le smulgeau micuților orice urmă de zâmbet de pe chip așa cum se smulg buruienile din pământ – fără milă și le străpungeau inimile cu venin ca să facă din ei robii lor.Orice încercare de a scăpa era înăbușită cu asprime. Bieții părinți! Strigau îndurerați numele copiilor și alergau disperați pe toate drumurile fără să primească vreun răspuns.
Zi de zi, acești hoți nemiloși, căutau victime pe care să le chinuie și aduceau în urma lor numai nenorocire și jale. Păreau de neoprit, iar toate aceste lucruri le-au făcut fără să le treacă prin minte că exista cineva sau ceva care i-ar putea învinge.Dar, când au ajuns în satul Luminișul, au început să simtă că sfârșitul le este aproape. Acolo erau atât de mulți oameni buni, frumoși și fericiți care se închinau Adevărului și se rugau pentru Dreptate încât, clanul Mână-lungă a început să-și piardă puterea. Sătenii au pus în calea hoților oglinzi și s-au ascuns în case. Aceștia nu au putut să reziste tentației de a se privi în ele.Îndată ce au ridicat ochii și au văzut hidoșenia lor denetăgăduit,trupurile lor au început să se târască tot mai greu prin țărână, puful și pielea le erau prăjite de lumină, scuipau sânge și simțeau milioane de ace înțepând fiecare centimetru din ființa lor. Înainte să se însereze, au dispărut pentru totdeauna, mistuiți de flăcările aprinse de trupurile uscate ca vreascurile din care se scursese toată grăsimea și, ca prin minune, toate victimele lor au fost revenit la starea inițială de frumusețe, bunătate și fericire și nu-și mai aminteau suferințele zădărite de hoți.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu