Flash fiction stories – noiembrie 2023: „Ochiul seducției” de Veronica Baciu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Ochiul seducției

Veronica Baciu

Parcă trăiam într-o transă. Eram un mecanism ciudat pus în mișcare de un ochi care mă privea din spate anticipând fiecare mișcare a mea, o umbră care mă însoțea peste tot. Asta presupunea o anumită versatilitate pe care o avea din plin, altfel de unde atâtea chipuri sub care se înfățișa fără să fie în niciunul dintre ele într-adevăr. Uneori mă lua prin surprindere, era cu mine fără să fi fost vreodată în fapt. Mă trezeam uneori și gândurile îmi plecau firesc spre grijile mărunte ale zilei, mai întârziam puțin în pat până mi se limpezea mintea și puteam să iau decizii, cu ce să încep, auzeam bipăitul telefonului și primul gând era acolo. Ce să vezi, surpriză, era chiar el, mesajul lui, să fie primul cu care îmi încep ziua. Și uite așa trăiam învăluită în aura asta toată ziua, aveam o altă energie, aveam chef să mă îmbrac altfel, să mă uit mai des în oglindă și mai ales îl vedeam peste tot și acolo unde nu era de niciun fel, eu vedeam aceleași semne, semnele lui pentru mine. De cele mai multe ori ne întâlneam, ne intersectam pe coridor, erau de față ceilalți sau nu, ne spuneam puține cuvinte, de parcă ele fuseseră deja spuse, se epuizaseră. Gândurile, trăirile își pierdeau greutatea dacă erau spuse. Când trecea mai mult timp și nu se întâmpla să ne intersectăm, atunci apărea în cele mai neașteptate momente, intempestiv, având aerul unei autorități cu drepturi absolute, putea să fie chiar și dur, deși nu eram o masochistă. În astfel de situații chiar mă descumpănea, ce să mai cred, mai du-te… cu toate jocurile tale, n-o să mă supui niciodată cu prostiile tale…

Eram contrariată, dar mă retrăgeam de fiecare dată într-o așteptare plăcută, un fel de rezervă, de nevinovăție a celei care nu face avansuri, nu duce jocul până la capăt, dar se lasă prinsă-n el, îl așteaptă, îl explorează, îl simte. Câtă economie de cuvinte și ce producție de trăiri, câte ambiguități ce vor rămâne fără nicio finalitate. O știam foarte bine, era singura certitudine. Și atunci? ne întrebam fiecare. Unde s-o așezăm printre celelalte povești, probabil niciuna atât de imposibilă. Nu știu, aici mă încurcam în ițele gândurilor și de cele mai multe ori o lăsam baltă, încercam să mă prefac că e ceva ce n-are legătură cu mine, ce n-am provocat eu, doar am consimțit tacit.

Era un om puternic și foarte influent. Știam că, dacă vrea mai mult, oricât de mult, obține, de aceea la un moment dat, când într-o anumită împrejurare s-a lăsat furat de dorință, fără să țină cont de ceilalți, mi s-a făcut frică. Nu mai era o joacă de-a seducția, putea deveni un joc periculos. N-am să-ți fac rău niciodată, indiferent de situație, mi-a spus în seara aceea, a descătușării. Era întuneric în sala de spectacol, îmbulzeală mare, frenezia publicului adolescentin o luase razna. Se cânta, muzica era la maxim, trupurile tinere se unduiau în ritmul muzicii, flash-urile venite dinspre scenă isterizau și mai mult publicul transformat într-o mare agitată. M-am ridicat în picioare, rezemată de speteaza scaunului, eram parte din atmosferă, când ceva, ca un vânt fierbinte, mi-a atins lobul urechii. De ce am știut imediat cine e, înainte de-a desluși ce-mi spune? De ce mâinile noastre s-au găsit atât de repede, ca din întâmplare, de ce carnea mea a vibrat când mi-a atins ușor umerii? De atunci am făcut pace, ne-am adaptat și trăim fiecare în ochiul ăsta al seducției.

Veronica Baciu a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția de Filosofie, din cadrul Universității din București și este profesoară de științe socio-umane. A publicat online în Literatura de azi, Liternautica, qproza, qpoem, revista „eCreator”, iar în print în revistele „Sintagme literare”, „Vitralii romanațene”, „Oltart” și „Perspectiva”. A apărut în antologiile literare „Jurnal de călătorie” (antologator Ana Nedelcu, Editura Explorator, Ploiești, 2016), „Vara cuvântului” (Editura eCreator, 2018), „Fântâni” (antologie de proză, vol.III, Ed. Colorama, 2019) și „Poteci” (antologie de proză, vol.IV, Ed.Colorama, 2021).