„Învățătura venerabilului Cotoi” de Pascal Fauliot

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza „Învățătura venerabilului Cotoi” („L’enseignement du vénérable Chat”) de Pascal Fauliot (din volumul „Contes et récits des arts martiaux de Chine et du Japon”, 1984). (Literomania)

Pascal Fauliot

Învățătura venerabilului Cotoi

(Povestea asta ciudată e scoasă dintr-o carte veche despre arta mânuirii săbiei, probabil scrisă de un Maestru din veacul al XVII-lea al școlii Ittoryu. De inspirație taoistă și zen, acest „basm filosofic” conține miezul secretului Artelor Marțiale.)

Shoken, mare meșter în arta mânuirii săbiei, era stingherit de vreo câteva zile de un șobolan ce-și făcuse sălașul la el acasă. Cei mai destoinici cotoi din împrejurimi fuseseră poftiți la casa preschimbată, cu acest prilej, într-o arenă. Spre surprinderea tuturora, înfruntarea se încheia mereu în același fel: îngrozit de atacurile șobolanului, vânătorul sfârșea prin a o rupe la fugă, mieunând.

Meșterul, disperat, se hotărî să ucidă cu mâna lui cumplita dihanie. Înarmat cu sabia lui, Shoken o porni la atac. Dar șobolanul, iute ca fulgerul, se ferea de toate loviturile. Shoken se-nverșună. Șobolanul rămânea de neatins. Asudat, cu sufletul la gură, meșterul sfârși prin a se da bătut. Trebuia oare să se resemneze, cedându-și o parte din casă blestematului de șobolan? La gândul ăsta se posomora din ce în ce mai rău. Or, într-o bună zi, auzi vorbindu-se de-un cotoiul cu renumele de cel mai mare vânător de șobolani al provinciei… Când Shoken dădu ochii cu faimosul cotoi, toată nădejdea ce-i mai rămânea se spulberă, căci jivina, binișor trecută de prima tinerețe, n-avea nimic spăimos. Dar, nemaiavând ce pierde, îl lăsă să pătrundă în încăperea unde bântuia șobolanul. Cotoiul intră cu pas ușor, pe-ndelete, de parc-ar fi venit doar să se plimbe. Zărindu-l, șobolanul împietri locului, cu o groază vădită. Cotoiul se apropie liniștit de el, îl înșfăcă fără nicio osteneală și ieși din încăpere cu el în bot.

Seara, toți cotoii care luaseră parte la vânarea șobolanului se adunară în casa lui Shoken. Ilustrul Cotoi, eroul zilei, fu poftit cu plecăciune să se așeze la locul de cinste. Unul din cotoi luă cuvântul: „Suntem socotiți drept cotoii cei mai hârșiți din sat. Dar niciunul dintre noi n-a izbutit să facă ceea ce-ați fost în stare domnia-voastră cu șobolanul acela cumplit. Măiestria vă este cu adevărat nemaipomenită. Ardem cu toții de nerăbdare să vă aflăm secretul”.

Venerabilul Cotoi răspunse: „Înainte de-a încerca să vă arăt principiile Marii Arte, direcția Căii, aș dori s-aud ce-ați priceput domniile-voastre înșivă și cum v-ați antrenat”.

Cotoiul negru se ridică și spuse: „Născut într-o familie vestită de vânători de șobolani, am fost antrenat de mic copil întru această artă. Sunt în stare să fac salturi de doi metri, să mă strecor într-o gaură de șobolan, pe scurt, am devenit mare meșter în tot soiul de acrobații. Pe de altă parte, cunosc o sumedenie de șiretlicuri și de multe dăți îmi dovedesc iscusința. Mi-i rușine că am fost nevoit să dau îndărăt dinaintea șobolanului aceluia bătrân”. Ilustrul Cotoi îl lămuri: „Domnia-ta n-ai învățat decât tehnica. Te-ngrijești doar de combinația de mișcări care ți-ar putea sluji pentru atac. Maeștrii din vechime au născocit de fapt tehnica doar cu scopul de-a ne iniția întru metoda cea mai cuvenită la ce avem de-ndeplinit. Metoda, firește, e simplă și eficace. Ea conține toate aspectele de căpătâi ale Artei. Eficacitatea tehnică nu-i scopul Artei. Ea nu-i decât un mijloc ce trebuie să rămână potrivit Căii. Când Calea e dată uitării, iar eficiența are întâietate, Arta Luptei nu-ntârzie să decadă și să fie folosită fără nicio noimă. Nu uita niciodată asta”.

Cotoiul tigrat păși înainte ca să-și spună și el părerea: „După mine, lucrul cel mai însemnat din Arta Luptei este ki-ul, energia, spiritul. M-am antrenat îndelung întru dezvoltarea lui. Posed de-acuma cel mai puternic spirit, care umple Cerul și Pământul. De cum mă pomenesc față-n față cu un adversar, ki-ul meu îi ține piept și victoria mi-i neîndoielnică înainte să fi-nceput lupta. Chiar când un șobolan aleargă pe-o grindă, pot să-l prind: mi-i de-ajuns să-mi îndrept spre el ki-ul ca să-l fac să cadă. Cu șobolanul acela misterios, însă, n-a fost chip… E peste priceperea mea”.

Venerabilul Cotoi îi dădu răspuns: „Domnia-ta ești în stare să-ți folosești o bună parte din puterile duhului, dar însuși faptul de-a fi conștient de asta îți dăunează. A-ți înfrunta adversarul cu puterea duhului nu-i o soluție, căci riști să dai peste cineva încă și mai tare. Zici că spiritul domniei-tale umple Cerul și Pământul, dar te-nșeli. Nu-i spiritul însuși, ci doar umbra lui. Duhul nu trebuie să fie confundat cu spiritul. Adevăratul spirit e un talaz de energie nesecată curgând asemeni unui fluviu, pe când tăria spiritului domniei-tale depinde de anumite împrejurări, precum puhoaiele ce se nasc numai la vreme de furtună. Acea obârșie diferită are urmări diferite. Un șobolan hăituit se vădește adesea mai bun luptător decât un cotoi care atacă. E cu ochii-n patru și întreaga-i ființă e o-ntrupare a spiritului de luptă. Aproape niciun cotoi n-ar sorți de izbândă să-i frângă împotrivirea”.

Cotoiul cenușiu luă la rându-i cuvântul: „Precum domnia-voastră ați spus-o chiar adineauri, un spirit e pururi însoțit de umbra sa și, oricât de mare i-ar fi tăria, dușmanul poate profita de umbra aceea. M-am antrenat îndelung întru aceasta: să nu mă-mpotrivesc adversarului, ci, dimpotrivă, să caut a mă sluji de tăria acestuia ca s-o întorc împotriva lui. Mulțumită mlădioșiei mele, nici măcar șobolanii cei mai puternici nu izbutesc să m-atingă. Însă șobolanul acela uimitor n-a picat în capcana atitudinii mele de ne-împotrivire”.

Bătrânul Cotoi răspunse: „Ceea ce numești atitudine de ne-împotrivire nu-i în armonie cu Firea: e doar un tertip zămislit de mintea domniei-tale. Ne-împotrivirea artificială cere o voință a duhului ce-ți tulbură percepțiile și-ți stăvilește spontaneitatea mișcărilor. Ca să lași Firea să se manifeste pe deplin, trebuie să te dezbari de orice frână a minții. Când Firea își urmează poteca și lucrează în domnia-ta după voia sa, nu mai există nicio umbră, nicio șovăială, nicio slăbiciune de care adversarul să poată profita…

Deși eu nu-s decât un cotoi oarecare, neștiind mare lucru despre cele omenești, îngăduiți-mi să vorbesc despre Arta mânuirii săbiei pentru-a da glas la ceva și mai adânc. Arta mânuirii săbiei nu-nseamnă doar să vă învingeți adversarul. E înainte de toate Arta de-a fi conștient, în clipa de cumpănă, de temeiul vieții și-al morții. Un samurai trebuie să și-o amintească și să se antreneze în aceeași măsură întru spirit și întru tehnica de luptă. El trebuie așadar să caute a pătrunde taina temeiului vieții și-al morții. Când a atins acel înalt nivel al ființei, el se eliberează de orice gând egoist, nu mai nutrește nicio simțire negativă, nu mai cumpănește, nu mai chibzuiește. Spiritul său devine atunci ne-împotrivitor și în armonie cu tot ce-l înconjoară.

Când se ajunge la starea de ne-dorință, spiritul, ce din fire n-are formă, nu mai conține niciun obiect. Ki-ul, energia spirituală, se revarsă atunci nestăvilit, în chip echilibrat. Dar dacă, dimpotrivă, îl atrage vreun obiect, energia i se răstoarnă și i se scurge într-o singură direcție, pe când într-alta e lipsă. Acolo unde-i prea multă, dă pe dinafară și nu mai poate fi stăpânită. Acolo unde-i lipsă, nu mai e hrănită îndestul și se veștejește. În ambele cazuri, vă pomeniți neputincioși dinaintea situațiilor ce-s pururi în schimbare. Dar acolo unde precumpănește ‘ne-dorința’, spiritul nu mai e sorbit într-o singură direcție, este mai presus deopotrivă de subiect și de obiect.”

Shoken puse atunci această întrebare: „Ce se-nțelege prin ‘a fi mai presus și de subiect și de obiect?” Venerabilul Cotoi grăi: „Fiindcă există un eu, există și un dușman. Când nu mai există eu, nu mai există nici dușman. Dacă legați un cuvânt de toate cele, dacă le-nchideți într-o formă statornicită, ele par să existe ca opuse unele altora. Bărbătescul se opune femeiescului, focul, apei. Dar atunci când nu mai există nicio judecată manifestându-se în mintea domniei-voastre, nicio gâlceavă de opunere nu-și mai poate afla locul într-însa. Nu mai există atunci nici eu, nici dușman. Când s-a trecut mai presus de minte, încercați o desfătare a ‘ne-facerii’ absolute, vă aflați într-o senină armonie cu universul, sunteți una cu acesta. Nu mai alegeți între adevărat ori neadevărat, plăcut ori neplăcut. Sunteți eliberat de lumea dualistă zămislită de mintea domniei-voastre. Dar când un fir de praf, oricât de mărunt, ne intră-n ochi, nu-l mai putem ține deschis. Spiritul e aidoma ochiului: de cum intră ceva într-însul, își pierde puterea.

Iată tot ce vă pot lămuri eu aci. Domnia-voastră trebui-va să puneți la-ncercare adevărul spuselor mele. Adevărata înțelegere se găsește în afara oricărei învățături scrise. O transmitere osebită de la om la om e de cuviință, însă oricum adevărul nu se află decât prin sine însuși. Nu-i greu a fi dascăl, nici a asculta, în schimb adevărata greutate e de-a ajunge conștient de ce zace în sine. Satori, adică trezirea, nu-i altceva decât faptul de-a vedea în sine însuși. Satori e sfârșitul unui vis. Trezirea, împlinirea de sine și vederea dincolo de sine însuși înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât același lucru.”

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „L’enseignement du vénérable Chat” (din volumul „Contes et récits des arts martiaux de Chine et du Japon”, 1984)