„Middlesex”, între hybris și știință

Încă de la apariție, în 2002, deși a primit Premiul Pulitzer pentru ficțiune (2003), romanul „Middlesex” al lui Jeffrey Eugenides a entuziasmat și a dezamăgit în egală măsură, ceea ce nu miră, romanul fiind un hibrid care nu a luat neapărat prin surprindere, dar a intrigat prin stranietatea sa, o stranietate care, trebuie spus, creează multe așteptări și promisiuni – de unde și „călcâiul lui Ahile”, ca să-l numesc așa, al cărții.

Dens și ofertant, „Middlesex” atacă o multitudine de teme, de la incest, rasism, etnicitate, până la sexualitatea incertă, fluctuantă, semn al unei identității difuze. Autorul a plusat, iată, foarte mult și a câștigat, cred eu, foarte mult. Totuși, „Middlesex” este în primul rând un roman al identității, al căutării acesteia atât sub forma ei etnică, cât și genetică și sexuală. De aici, de altfel, și nota de bildungsroman a cărții.

În romanul lui Eugenides, nu există stagnare, poveștile se intersectează încontinuu, iar trecutul și prezentul par a se topi într-o buclă infinită. Poveștile personajelor, biografii în mișcare, inegale ca intensitate și întindere, se derulează amețitor, ca și cum am vedea un film controlat de pe o telecomandă năzdrăvană cu doar două butoane, backward și forward.

„M-am născut de două ori: prima oară ca fetiță, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, și apoi din nou, în adolescență, de data asta ca băiat, într-un salon de urgențe de lângă Petoskey, Michigan, în august 1974. Cititorii specializați se prea poate să mă fi întâlnit în lucrarea doctorului Peter Luce «Identitatea sexuală la pseudohermafrodiții cu 5-alfa-reductază», publicată în «Jurnalul de Endocrinologie Pediatrică» din 1975. Sau poate mi-ați văzut poza în capitolul șaisprezece din «Genetică și ereditate», din păcate acum depășită. Eu sunt cel care stă dezbrăcat lângă antropometrul de pe perete, cu o casetă neagră peste ochi.”

Așa începe romanul lui Jeffrey Eugenides, roman scris sub forma unei confesiuni a unui bărbat în vârstă de patruzeci și unu de ani, numit Cal, și care în copilărie a fost fată și s-a numit Calliope Stephanides. Un caz interesant, cum reiese și din rândurile de mai sus, pentru știință, dar, în același timp, și o adevărată dramă care stă sub semnul unui destin implacabil, așa cum se întâmpla numai în dramele grecilor antici.

„Care e primul lucru pe care-l zice un copil când învață să vorbească? «Spune-mi o poveste». În felul acesta înțelegem cine suntem, de unde venim. Poveștile sunt totul.”

Jeffrey Eugenides, „Middlesex”

Povestea începe cu adevărat într-un sat de pe muntele Olimp, Bithynios, cu iubirea incestuoasă dintre doi frați, Desdemona și Eleutherios (Lefty, pe scurt), bunicii lui Cal. Dacă știința a încercat să lămurească situația ciudată a lui Cal prin explicații tehnice, reci, așa cum îi stă bine, mitologia o lămurește de la bun început prin conceptul de hybris – atât de temuta vină din tragediile grecești.

Cal este fără îndoială, privind astfel lucrurile, întruchiparea acelui hybris, așa cum Minotaurul este întruchiparea hybris-ului împerecherii nepermise dintre o femeie și un animal, sau așa cum Adonis poartă hybris-ul împerecherii dintre tată și fiică. Nu întâmplător numele mamei lui Adonis este Smýrna, așa cum se numește și orașul din care Desdemona și Lefty, iubiții incestuoși, de-abia scapă cu viață în 1922, când părăsesc Grecia pentru totdeauna. Mai mult, Smyrna, cred savanții, ar fi și locul nașterii lui Homer.

„Era dragoste sau reproducere? Întâmplare sau destin? Păcatul sau natura în acțiune?” – se întreabă Cal povestind despre iubirea tabu dintre bunicii săi, Desdemona și Lefty. „Poate că gena conținea niște instrucțiuni care să-i asigure manifestarea – continuă Cal –, ceea ce ar explica lacrimile Desdemonei sau preferințele lui Lefty pentru prostituate; poate nu o fi fost afecțiunea și nici atracția reciprocă, ci doar nevoia ca acest lucru nou să intre în lume, și de aici jocul alambicat al inimii. Dar eu nu pot s-o explic, după cum nici Desdemona sau Lefty nu ar fi putut; după cum niciunul dintre noi, îndrăgostindu-se, nu poate separa ceea ce este hormonal de ceea ce pare divin. Și poate că mă agăț de povestea cu Dumnezeu dintr-un soi de altruism încăpățânat, pentru a conserva specia; nu-mi dau seama. Încerc să mă întorc cu gândul în vremurile dinaintea geneticii, înainte ca toată lumea să se obișnuiască să spună, cu orice ocazie, «E ceva genetic».

În vremurile de dinaintea libertății noastre actuale, atât de libere, mult mai libere! Desdemona habar n-avea ce se întâmplă. Nu-și vizualiza interiorul ca pe un vast cod digital, tot numai 1 și 0, o infinitate de secvențe, fiecare putând să conțină o eroare. Acum știm că purtăm peste tot cu noi înșine această hartă. Chiar și când stăm la un colț de stradă, ea ne dictează destinul. Ne aduce pe chip aceleași riduri și pete de bătrânețe pe care le-au avut și părinții noștri. Ne face să ne însușim obiceiuri de familie idiosincratice, recognoscibile. Gene încastrate atât de adânc, încât ne controlează mușchii ochilor, încât două surori clipesc în același fel, iar băieții gemeni salivează la unison.”

Tocmai această confruntare dintre știință și destin (sau supranatural) este elementul care, în fapt, dinamizează romanul semnat de Eugenides. „Middlesex”devine, astfel, o poveste spusă din două perspective foarte asemănătoare și, în același timp, foarte diferite. Una, cea a științei, se adresează raționalului, fiind lipsită de orice sentiment sau nedumerire. Știința, mai devreme sau mai târziu, va avea un răspuns la orice dilemă omenească, nu-i așa?

Pe de altă parte, de undeva, din străfundurile ființei omenești, se aude glasul ancestral al omului fragil, copleșit de jocul unor forțe superioare și crude, forțe pe care nu le înțelege și de care se teme.

În acest joc necruțător, moirele își torc, conștincioase, firele (poate chiar firele acelor viermi de mătase crescuți de Desdemona în satul ei natal), iar eriniile, la fel de conștiincioase, pedepsesc fără milă. Drama, foarte bine surprinsă de Jeffrey Eugenides, este aceea că știința poate să explice, însă nu salvează. Așa că noi și părinții noștri intrăm în acest joc repetând, fără să ne dăm seama, greșelile bunicilor și străbunicilor noștri. Tot ce ne rămâne este povestea – a noastră, a părinților și a bunicilor noștri. Iar povestea trebuie spusă (sau scrisă).