„Moartea și copilul” de Adelheid Duvanel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Moartea și copilul” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

Adelheid Duvanel

Moartea și copilul

Marcel sufla în muzicuță și dansa; picioarele sale scormoneau printre frunzele ce zăceau ca arse pe jos. Soarele era un fruct uscat, învelit în celofan, care atârna printre crengile pleșuve ale castanilor. Scaunele din grădina cârciumii adăstau în lumina slabă.

Lui Marcel îi era frig, buzele sale care aproape niciodată nu se închideau peste dinții știrbi erau albastre. Dar el așteptă până când clopotul bătu de șase ori, apoi o porni pe strada umplută, deja, cu întuneric, spre casă. Luna înota, ca un pește luminos. În acoperișuri se aflau creierii caselor care, neclintite, reflectau la acele nereușite animale ce își spun oameni.

Ușa casei era deschisă. Marcel urcă patru trepte, în locuință se mai aflau încă muncitorii care demontau podeaua. Praf de ghips acoperea masa. Țevile, care se întindeau de-a lungul pereților, se mișcau, tânguindu-se, iar un maț de pompă se cățără peste covor. Din găurile făcute-n podea și în perete, țâșnea aerul rece. Marcel și mama sa ar fi trebuit să se mute deja de aici; casa se reconstruia și peste tot mișunau, de pe acum, noii chiriași, muncitori străini, care trebuiau să plătească pentru o cameră tot atât de mult cât plătiseră chiriașii pentru întreaga locuință. Acum, mama și Marcel vor fi nevoiți să locuiască într-o cameră de hotel care are o litografie deasupra patului, iar din fereastră se vede curtea interioară.

Bărbații străini fugeau încoace și-ncolo cu încălțări murdare, loveau cu ciocanele, tăiau, găureau și înjurau. Marcel se așeză pe marginea unui scaun, aflat lângă o grămadă de moloz. Aici așteptă. Se minuna că muncitorii nu plecau și că mama lui nu se întorsese, încă, de la lucru. La ora aceea trebuia să fie acasă. Un muncitor tânăr, cu părul murdar acoperit de cruste îl împinse pe Marcel de pe scaun. Micuțul se retrase într-un colț și rămase acolo nemișcat, până când muncitorii plecară, atunci închise ușa, învârti cheia și se așeză pe pat, unde-și contemplă mâinile înroșite de frig. Deodată se stinse lumina. Vântul love de fereastră păsări negre sau frunze. Noaptea devenea tot mai groasă, ca o cocă pe care nu o mai poți desprinde de pe fundul încins al cratiței.

Cineva sună la ușă; Marcel auzi vocile a doi oameni. Se abținu și nu scoase un sunet. Atunci începură loviturile în ușă; Marcel începu să tremure. Cineva începu să zgâlțâie clanța apoi loviturile deveniră tot mai puternice și amenințătoare; cineva lumină cu o lanternă de buzunar gaura cheii, iar o voce strigă: „Poliția!” Lui Marcel începură să-i clănțăne dinții și-și presă pumnii mici de piept, acolo unde inimioara lui porni să urce treptele mult prea repede, tot mai repede, tot mai sus și mai sus, în gât, în gură, în nas, în creier… Patul părea că se cutremură, aruncându-l într-o parte și-n alta, ca o corabie în furtună. Atunci bărbații se aruncară asupra ușii, aceasta începu să trosnească, să se vaite, apoi cedă. Lumina lămpii de buzunar rupse dintr-un colț o zdreanță de noapte; acolo se afla, ghemuit, micul băiat al femeii nefericite ca o piele de animal, albă și schimonosită, parcă cineva i-ar fi dat o mică lovitură, în așa fel încât îl lipise de perete. Cu ochii căprui privea țintă în aer.

Bărbații pășiră, surprinși, mai aproape; lumina fulgera încolo și-ncoace, iar unul zise: „E mort”.

Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)