Momente și clipuri, schițe și povești

Din toată bruma de prozatori români contemporani, tocmai pe Radu Pavel Gheo nu l-am citit. Aveam în plan ambele lui romane, „Noapte bună, copii” și „Disco Titanic”, dar le-am tot amânat. Când am auzit că pregătește o nouă colecție de povestiri, „Un drum cu Ceapă” (Polirom, 2020), nu am mai zăbovit și am trecut decis la lectură. Se spune că adevăratul potențial al unui prozator se ascunde în povestiri și nuvele, nu în romane. Teoria aceasta a fost confirmată cu succes de nume ca Harms, Cehov, Mrozek, John Cheever, Raymond Carver, Salinger (deși are un roman arhicunoscut, pilonii săi de rezistență sunt prozele scurte) și mulți alții. Iată de ce am ales epicul de mici dimensiuni ca punct de pornire în explorarea scriiturii lui Gheo.

La drept vorbind, scriitorul timișorean nu îmi e atât de necunoscut, ne-am intersectat de câteva ori pe holurile Universității de Vest, pe vremea când ambii frecventam studiile doctorale. În biblioteca unui prieten, cu mulți ani în urmă, am răsfoit volumele sale „Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a” și „Românii e deștepți”. Nu mai rețin exact în care dintre ele, dar am savurat copios observația lui Gheo că țara noastră suferă grav de o inflație de personalități: personulități, persenilitiăți și persânalități.

Pe fiecare dintre aceste categorii le întâlnim într-o proporție mai mare sau mai mică și în colecția „Un drum cu Ceapă”. Decupaje din realitatea imediată atât de palpabile, încât par să fi fost aruncate din stradă direct în text. Avem eternii nostalgici incurabili după vremurile comunismului. O chinezoaică bișnițară pocește limba română și-mi amintește de un personaj la fel de exotic din pelicula lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost?”. Un satrap italian aflat la senectute își persiflează tinerele angajate de la gelateria pe care o deține. Un pensionar sictirit și frustrat găsește satisfacție în orice nereușită a celor din jur. O jurnalistă scormonește știri senzaționale și acolo unde nu se întâmplă nimic. Un moderator spilcuit face rating din emisiuni cu bătrâni care vorbesc cu îngeri la telefon. Stareța mănăstirii Aglăiești păcătuiește cu un bărbat însurat și atrage furia localnicilor. O mână de funcționari modifică nume de străzi după pofta inimii. Doi cetățeni de etnie ușor de ghicit nu respectă coada la poștă. Un pensionar străbate orașul cu o pungă de Billa în care își plimbă puii. Educația sexuală pe care un părinte naiv i-o face copilului are consecințe dezastruoase. O doamnă comisar european face o vizită neanunțată în comuna Găurești și provoacă reacții neprevăzute în lanț. O familie de moldoveni ortodocși și de maghiari catolici nu cad de acord în privința căsătoriei odraslelor.

A doua parte a volumului, deși nu-mi trădează explicit suspiciunea, am senzația că însumează o serie de povestiri autobiografice. Dan și Gheorghiță află adevărul despre șampanie răsfoind o revistă erotică. Adi și Gheo, doi tineri idealiști, compun un manifest împotriva partidului comunist, însă au șansa oarbă de a nu fi descoperiți. Un drum cu trenul are o întârziere mai mare decât durata efectivă a călătoriei. Un bărbat recuperează botinele soției dintr-o oază de la demisolul unei clădiri vechi din Timișoara. Tatăl repetă cu fetița lui o poezie desuetă pentru serbare și încearcă, fără succes, să lectureze în intimitate câteva rânduri printre rugămințile stăruitoare ale copiilor.

Recomandări de lectură:

Deloc întâmplător, cea mai caragialescă piesă din volum, „Numele mierlei”, are o trimitere subtilă la schița „Căldură mare”. E momentul în care subtitlul cărții, „clipuri și povești”, se suprapune cu „momente și schițe”: „E cald. Teribil de cald. Nu se știe de ce, dar la Biroul de Evidență a Populației aparatele de aer condiționat nu funcționează nici în săli, nici în birouri.” Ceea ce urmează, e de un comic atât de situație, cât și de caracter și limbaj, dar mai ales de nume. Ionel Acsinie e nevoit să își schimbe buletinul fiindcă strada pe care locuiește a fost redenumită „Ioan Acsinie”, după numele tatălui său, martir la Revoluție. Puteți deduce ce încurcătură urmează.

În a treia parte, avem povestiri care combină fantasticul cu absurdul. Rafael este un unchi atât de „popular”, încât nepotul său nu își amintește să-l fi văzut vreodată atunci când apare la ușa lui. Unchiul se comportă senin, afectuos și firesc, pe când nepotul, confuz, încearcă să înțeleagă ce se petrece. Bătrânul povestește cu lux de amănunte o serie de întâmplări comune ale căror detalii i-ar fi fost imposibil să le cunoască dacă nu ar fi participat. Acțiunea ia o întorsătură cu adevărat bizară și kafkiană atunci când nepotul îi cere soției să caute pozele de la nuntă, în speranța că unchiul nu apare în ele:

„Eram convins că găsisem argumentul decisiv. Dar când soţia mea a apărut cu fotografiile, “unchiul” s-a repezit primul la ele şi a început să le răscolească febril, parcă reînviind. Mâinile începuseră să-i tremure de emoţie.

— Da, uite, a început el să turuie iar, abia având timp să respire. Aici eram înainte de a pleca la plajă, când aţi vrut să mâncaţi îngheţata aia oribilă. Asta e în restaurantul lui… cum îl chema?

Mă prinsese în joc. M-am uitat şi eu.

— Danny?

— Aşa, s-a grăbit bătrânul, Danny burtosul, care gătea peştele direct pe cărbuni. Uite, nepoate: eu cu tine, când am câştigat trofeul la bowling, îl mai ai?… Și aici, pe plajă, când credeaţi că pe Margot o muşcase o meduză… Am şi eu toate pozele astea, ce credeţi? A, uite şi nunta, aici sunteţi voi cu noi, cu mine şi cu Annie. Ăla din spate cred că e Tim, el se băga peste tot…

Uitase deja de suspiciunile noastre. Nu arăta nici măcar ofensat, iar eu cu Margot priveam înmărmuriţi la chipul ridat al bătrânului uscăţiv şi vânos, care apărea alături de noi în aproape toate fotografiile. Dar nu aşa îmi aminteam eu lucrurile. Eu, eu singur câştigasem trofeul ăla! Şi restaurantul lui Danny, şi plaja cu meduze, şi barul cu muzică argentiniană, cu orchestra de bătrânei entuziaşti…

— I-aţi lăsat atunci pe copii la mama ta, Margot, şi le telefonaţi în fiecare seară. Nu se poate să fi uitat toate astea! Aţi glumit, nu? Aşa-i c-aţi glumit? Ha-ha, a râs el uşurat, da’ zău c-a fost o glumă bună. Buunăă! Unde-s Raul cu Stefan? Le-am adus câte ceva.

— Raul e la şcoală şi Stefan doarme, a răspuns Margot. Cred c-o să se trezească imediat.

I-am “mărturisit” că într-adevăr glumisem. Ce puteam face? Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, gândindu-mă că totul se va lămuri şi că, până una-alta, un unchi de treabă nu avea cum să ne strice. Dar nu-mi aminteam nimic, nimic de el! Şi vedeam cu ochii mei acolo, în fotografii: fusese cu noi de atâtea ori, în atâtea locuri, ne ajutase, ne iubea… Asta e, ne iubea! Cum de-am putut uita de el? Bănuiam că nici copiii nu-l vor recunoaşte, doar că ei erau prea mici ca să te poţi baza pe memoria lor. Unchiul Rafael însă era cu noi şi mai fusese cu noi de mii de ori, deşi mintea mea nu-l putea lega de nici unul din acele momente.”

Radu Pavel Gheo e dovada vie că se poate scrie proză captivantă și în lipsa crimelor și a găselnițelor comerciale. Chit că, undeva, printre cele 33 de povestiri, se ascunde și o crimă, însă una total neașteptată și bine plasată. Nu o divulg, vă las să o descoperiți singuri. Indiciile sunt mai la îndemână decât credeți.