„Muzica literelor” sau jurnalul de lectură al lui Fernando Savater

Un nou titlu se adaugă raftului dedicat lui Fernando Savater publicat la Editura Humanitas, de data aceasta inclus în colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes” și în traducerea Oanei-Dana Balaș: „Muzica literelor – ghid de lectură cu desăvârșire personal”.

Într-o bună tradiție recuperată în Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, traducătoarea semnează nu numai notele de subsol, ci și prefața (intitulată „Savater, cititorul”, revelând astfel o altă fațetă a eseistului) și „Nota asupra traducerii”, în care, din perspectiva de cititor de adâncime, ne revelă capcanele imerse în textul cu aparență jovială.

Datele preliminare conturează contextul în care au apărut articolele ce alcătuiesc volumul, dar și parcursul de intelectual implicat social al autorului, martor, victimă și supraviețuitor al dictaturii franchiste (este închis, își pierde statutul de profesor la universitate, pentru ca mai târziu să-și recupereze catedra). Totodată, textul introductiv cuprinde și referiri la stilul savaterian, cu aparența lui de renunțare „la rigorile academice excesive în favoarea unei exprimări mai simple și directe” (pp. 8-9).

Chiar dacă este un cititor avid, scriitorul spaniol nu se prezintă ca un intelectual refugiat în turnul de fildeș, ci ca un filozof de companie, sintagmă caracteristică pentru felul său de a fi și de a înțelege lumea.

Totodată, se declară și cititor informal, enumerând o varietate de poziții adoptate în timpul cititului, mai puțin aceea de a sta așezat pe scaun la o masă, devenită iconică pentru spațiile tip sală de lectură. Trebuie menționat aici că Savater nu este singurul comentator pe marginea posturilor în care poate fi surprins mai ales cititorul împătimit, nerăbdător și cu totul lipsit de scrupul social în momentul abandonului în brațele lecturii: Antonio Muñoz Molina dedică și el un articol viciului nepedepsit[1], pe când Miguel de Unamuno apare într-o fotografie de epocă lungit în pat, îmbrăcat (ba chiar și încălțat) de stradă, cu o carte în mână, iar cine a avut fericita ocazie de a-i vizita casa memorială din Salamanca va fi văzut și stativul – asemănător cu cel pentru partituri (iarăși muzica literelor) – meșterit special pentru a-i face lectura la orizontală și mai comodă.

Totodată, Savater nu este singurul scriitor și eseist care își împărtășește impresiile de lectură: din mulțimea de scriitori (inevitabil) cititori, ne vom mărgini să-l menționăm pe Jorge Luis Borges cu volumul „Texte captive” (Polirom, 2010, tradus de Andrei Ionescu, Irina Dogaru și Tudora Șandru Mehedinți) și pe I.C. Mihăilescu și al său „Arest livresc la domiciliu” (Humanitas, 2023).

În prefață, traducătoarea ne previne asupra caracterului de schiță perfectibilă a volumului, intenția autorului fiind aceea de a-și împărtăși preferințele de lectură, în mod „fatalmente subiectiv și lacunar”, așadar nu ca pe un ghid exhaustiv, ci ca o „fugă pe trei voci fundamentale – filozofia, literatura și educația” (p.11).

Autorul spaniol îl determină în mod indirect pe tălmăcitor să navigheze nu numai prin text, ci și prin bibliografie, cu alte cuvinte, să străbată drumul lecturilor până la capăt, fără scurtături. Prin acuratețe, doar arareori înlesnită de resursele de pe internet, prin necesara etapă de cercetare premergătoare transpunerii textului-sursă în română, prin consecvența asumată de aplicare a metodelor, traducătoarea „Muzicii literelor” este la rându-i un model de cititor, care se întoarce la surse, oricât de anevoios i-ar fi să sondeze printre ele. Un asemenea efort nu poate fi decât în beneficiul cititorilor, care avem astfel acces la o listă actualizată a lecturilor savateriene în limba română, mai vechi sau mai noi, uneori chiar cu extrase din publicațiile respective. În definitiv, notele de subsol detaliate în privința traducerilor românești reprezintă și o reverență adusă traducătorilor din toate epocile care, prin munca lor, au făcut posibilă ralierea culturii românești la cea universală și care, iată, ne permit să urmăm aproape întocmai parcursul lecturilor sugerate de Fernando Savater.

Funcționalitatea triadei amintite – filosofie, literatură, educație – se explică prin faptul că primele două meditează pe marginea marilor probleme existențiale, slujindu-se tot de cuvinte, dar prin metode diferite, în timp ce educația reprezintă însăși intenția finală a autorului, așa cum mărturisește, de pildă, și într-un interviu acordat cu ocazia Târgului Internațional de Carte de la Frankfurt din 2022[2]. În virtutea spiritului educativ, dar și a libertății cu care se împletește, autorul ne anunță cu modestie că articolele reunite în volum nu ar putea fi considerate drept critică literară și nici nu urmăresc să condamne scrierile altora întrucât se vor doar „exerciții de admirație” sau „simple comentarii, note de subsol, cugetări pe marginea unor pasaje sugestive: mărturii personale ale bucuriei de a citi” (pp. 21-22). Scopul lor este „să atragă atenția publicului larg asupra unei apariții de care merita să se bucure și care era în primejdie de a trece neobservată” (p. 22), cu alte cuvinte, tot savateriene, „o datorie de iubire” (p. 21).

Prin urmare, autorul nu ne arată doct cum să citim, ci ne mărturisește cum îi citește pe autorii săi preferați, propunând modele care, într-o etapă a formării, au reprezentat, pedagogic vorbind, antimodele, ca pedagogul și scriitorul Daniel Pennac. În același sens, printre numele mari din canonul literar, precum Spinoza și Voltaire, își găsesc locul autori din canonul mic, precum Hergé, întrucât el însuși nu crede în „canoane inamovibile”, ci în impactul lecturilor (p. 22). În ciuda faptului că eseistul însuși, odată ajuns la vârsta adultă, poate discerne naivitățile și clișeele din operele care i-au marcat copilăria, recunoaște că fidelitatea față de un autor neștirbită de ani sfidează legile logicii (capitolul „Enigma Tintin”, pp. 70-72).

Nota ghidușă se menține în ambele direcții de lectură, invitând astfel cititorul să acorde aceeași atenție și eseurilor lui Montaigne, și benzilor desenate, și filmelor western ca elemente-cheie în analogii. Așadar, aluziile intertextuale din titlurile capitolelor se vor mai degrabă un clin-d’oeil decât o paradă de erudiție, precum „Straniul caz al domnului Schopenhauer”, cu trimitere la „Straniul caz al doctorului Jekyll” de Robert Louis Stevenson. În același spirit ludic, „Aguirre, mânia lui Dumnezeu” devine „Aguirre sau amabilitatea lui Dumnezeu”, Aguirre dovedindu-se a fi un editor doar cu faimă de căpcăun, în realitate chiar binevoitor față de tinerii scriitori. Acestei încrederi i se datorează și parte din recunoașterea internațională de care avea să se bucure Emil Cioran, „aproape perfect necunoscut” în Spania la vremea când Editura Taurus acceptă să publice studiul lui Fernando Savater „Nihilismo y acción” (p. 25). Prin urmare, este nevoie de o lectură influentă, constând într-o încercare de explorare făcută publică, pentru ca o operă să fie recunoscută drept valoroasă.

Lectura este o sursă de filiații peste vreme, așa cum se desprinde din capitolul „Prietenul Montaigne” sau din „Scrisoare către Camus” (scriitor menționat și în capitolul „Călăreau împreună”, alături de George Orwell), căruia i se adresează, fără posibilitatea de a primi răspuns, la persoana a doua plural, după regulile curtoaziei franceze, dar nu din acest motiv mai puțin atașant. Aceeași afecțiune retrospectivă răzbate și din capitolul „Paz al meu”, cu diferența că Fernando Savater ajunge să-l cunoască, în carne și oase, pe cel care i-a fost „scândură de salvare” și „motor ce mi-a îngăduit să navighez independent” (p. 153).

Dincolo de lecturile propuse, „Ghidul” are mereu drept fundal istoria de la începuturi până în zilele noastre, cu imixtiunile ei în procesul creației și al manifestărilor intelectuale, oprimându-le sau impulsionându-le, așa cum se întrevede și în capitolul „Un filozof expatriat”.

Traducerea Oanei Balaș reușește să surmonteze turnurile sintactice specific savateriene și să transpună cu fidelitate în română trimiterile livrești ca tot atâtea punți peste lecturi, încât, pe măsură ce ne scufundăm în fluiditatea lecturii, nu mai răzbate până la noi decât muzica literelor.

Fernando Savater, „Muzica literelor – ghid de lectură cu desăvârșire personal”, traducere, prefață și note de Oana‑Dana Balaș, Editura Humanitas, 2024

[1]Articol apărut în ziarul „El País”: https://elpais.com/diario/2005/12/18/eps/1134890812_850215.html

[2] https://youtu.be/u3LWPREfxNg?si=LUMZlUaPY1-zanc2 (ultima accesare: 11 iulie 2024)