Am văzut că Tom Hanks împlinește 64 de ani și m-am întrebat oare de ce mi-a plăcut atît de mult „Forrest Gump”. Firește, este un film bun, cu un actor extraordinar și o acțiune tumultuoasă, dar trebuie să fi fost încă ceva pentru care mă cucerise instantaneu.
Eu cred că m-a cucerit datorită faptului că Forrest fusese exact atît de nătăfleț cum fusesem eu în copilărie. Cu uniforma de elev mînjită mereu, cu ghiozdanul alandala, cu pantofii prăfuiți, făceam o figură de priculiciul clasei. Colegii îmi desenau diferite lucruri pe urechile-mi accentuate, aveam părul vîlvoi și un zîmbet inhibat cînd nu chicoteam ca un nebun.
Fiind așa și recunoscînd asta cu o doză de melancolie, nu putea să nu-mi placă un film care tematiza chiar nenorocirea de a te fi născut un om care mai mult urmează regulile decît le face și nici așa nu poate deveni erou. Aventurile lui Forrest mi-au arătat că o viață este o viață oricum, și toate cîte se întîmplă cu personajul pe care-l urmărim îi formează o biografie nici mai bună, nici mai rea decît a altora. Orice-ar fi, viața nu este o acțiune compactă și teleologică în care poți fi erou de la un capăt la altul.
Și asta m-a umplut și de o încredere necesară. Forrest nu este Svejk, care folosește faptul că e nătîng pentru a răzbate. Forrest este nătîng și punct. Nu există scăpare. Rectific: scăparea este viața însăși.
Scrie un comentariu