„Cu «Oameni normali», Sally Rooney își confirmă talentul portretistic, dovedit încă de la bestsellerul «Conversații cu prieteni», făcînd radiografia celor mai mărunte detalii ale vieții emoționale a personajelor. Povestea este alertă și captivantă, scrisă nemilos, dar cu inflexiuni de tandrețe: nu atît un roman de dragoste, cît mai ales unul de maturizare – despre cunoașterea de sine, despre metamorfozele prieteniei, despre influențele familiale și sociale, precum și despre barierele dintre noi, cei dintr-o lume conectată, aparent fără bariere.”
Acum am terminat de citit romanul (Curtea Veche, 2019, traducere de Mihaela Buruiană), și nu prea știu cum să mă comport față de el. Este sigur că nu am simțit suflul capodoperei (în maghiară, cartea a apărut în colecția „Cărți cult” a Editurii 21 század), dar asta poate fi problema mea, a cititorului. Este sigur și că Rooney a scris o carte foarte bine adusă din condei, cu o sensibilitate ieșită din comun și care are o structură impecabilă. Însă toate acestea se potrivesc și altor romane care nu pot fi numite capodopere. Literatura este plină de cărți foarte bine scrise. Oricum, în epoca pe care o trăim, toată lumea scriitoricească a învățat să scrie bine. E foarte greu să deosebești scriitorii cu un real talent de elevii sîrguincioși pe baza acestui criteriu.
Nu vreau să par morocănos ca un diriginte obosit. Mi-au plăcut comparațiile triste, neajunsurile dragostei dintre Marianne și Connell, care nu se împlinește, cu toate că dragoste mai adevărată nu poate exista. Se împlinește sexual, dar nu se împlinește în planul vieții: scenele de „împreună” alternează cu scene terne și uneori agresive de „despărțiți”. Ambii au relații cu alții cu care nu se simt (atît de) bine și totuși nu pot să-și urmeze dragostea. Marianne mai are și o familie groaznică.
Am simțit o lipsă literară sau cum să-i zic. Ceilalți protagoniști au portrete abia schițate. Lorraine, mama lui Connell, e bună; Denise, mama Mariannei, e goală pe dinăuntru; Alan, fratele ei, e agresiv. Asemenea caractere „plate” sînt și la Dickens sau la Hrabal, dar acolo e o bucurie a povestirii pe care nu o regăsim aici.
Cred că ar trebui să recitesc cartea după un timp.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu