O proză scurtă de Veronica Baciu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Veronica Baciu.

Despre madlene și alte sinestezii

Veronica Baciu

Prima dată când am auzit de moarte a fost pe la 5-6 ani. Atunci am înțeles că nu e cineva anume, nu are un chip, ci mai multe, că ia chipul unor oameni.Totuși, mi se părea că numai al anumitor oameni, cum ar fi chipul lui Onel, copilul de câteva luni al unei rude îndepărtate sau al Dădicăi, cum îi spuneau toți în familie, sau al Frusunei. Mi se părea că numai anumiți oameni erau predestinați morții. Mă uitam după aceea cu aviditate la fotografiile lor și aveam confirmarea post factum că moartea pâlpâia în ochii lor încă din timpul vieții, umbrele și licăririle palide din fotografiile alb-negru nu te puteau înșela. Erau, bineînțeles, persoane care n-ar fi putut avea niciodată legătură cu moartea, care trebuiau să trăiască veșnic: mama, tata, mătușa Maria și unchiul Vasile și mai mulți, nici cu mine sau cu prietenii și verișorii mei moartea nu avea nicio treabă, practic nu exista.

Ziua în care a fost înmormântat Onel s-a fixat în mintea mea și a rămas un reper pentru vârsta aia incertă. De atunci păstrez amintirea unor senzații, căci la eveniment n-au participat numai adulții, ci au fost părtași și copiii, de parcă trebuia să suplinim noi copilăria netrăită a defunctului. Îmi amintesc că eram îmbrăcată în rochița cu buline și guler alb, aveam pantofi de lac și șosete trei sferturi, motiv pentru care starea mea era una de jubilație. Eram în miezul unui eveniment important și aveam un rol al meu alături de Eugen, Marinela și ceilalți copii. Mama copilului, tanti Geta, mă așezase de o parte a micului coșciug, ținând în mâini o coroană din crizanteme albe. De partea cealaltă era alt copil, nu-mi mai amintesc cine, știu că eram în curte, era cald încă afară, și stând acolo atât cât a durat ceremonia, după ce se cam terminaseră schimonoselile celor care treceau să-și exprime durerea, mai degrabă compasiunea față de părinți, începusem să mă plictisesc. Îmi amintesc ochii adânciți în orbite, niște ochi care nu aveau să mai privească vreodată, gurița mică, vineție, ca și când ar fi fost dat cu albastru de metil, era ca o păpușă stranie, încremenită între dantelele ce serveau drept pânzuială, pânza cu care erau acoperiți toți morții. Un mort mic, ca un accident, un rebut în evoluția firească a vieții.

Mă uit la pozele făcute în acele momente – de cine, nu știu – cu mine și încă o fetiță, așezate de o parte și de alta a coșciugului. Eram așezate pe niște scaune, astfel încât să fim la nivelul catafalcului improvizat. Cineva îmi pusese pe cap un batic negru de mătase, mult prea mare pentru mine, capetele baticului treceau de tivul rochiței. Mă uit la poze și-mi amintesc senzațiile de atunci. Stăteam scrispată, mă dureau picioarele cum stăteam încordată pe scaunul ăla și-mi era frică să mă reazem de zidul casei pe care-l aveam în spate, să nu mă dezechilibrez, mâinile îmi amorțiseră pe tijele florilor strânse laolaltă, îmi transpirau și aș fi vrut să mă dea jos cineva de acolo.

A doua oară când m-am aflat în preajma morții eram mai mare, aveam, cred, 12-13 ani și mă învârteam în jurul persoanelor adulte, începusem să privesc lumea, s-o adulmec, să păstrez mirosurile ei. Moartea era tot așa, o problemă a unora, dar și un spectacol, o desfășurare umană. Veneau rudele din toate părțile, ocazie cu care le și întâlneai pe unele pentru prima dată, noaptea cei mai bătrâni păzeau mortul cu lumânările aprinse, povesteau despre viața lui, despre întâmplările petrecute împreună, iar cei mai tineri trebăluiau, pregăteau mâncărurile care urmau să fie servite de sufletul mortului, fierbeau grâul de colivă, povesteau, își aminteau, uitau că momentul nu este unul fericit și își făceau planuri, glumeau, râdeau, firesc, ca la orice prilej în care se întâmpla să fie laolaltă. Dădica murise de bătrânețe, căci nimeni n-o dusese la vreun doctor, ar fi fost inutil din moment ce femeia înăsprită de viață se așezase să moară, pur și simplu îi venise ceasul.

Așa era atunci. Când le venea timpul la fiecare, având tot felul de semne – poate o bubă care nu se mai vindeca, poate oboseala care-i făcea să renunțe la tot, să nu le mai pese de forfota din jurul lor – se așezau să moară. Era un fel de procedură, în caz de moarte naturală, ce nu trebuia perturbată, trebuia să-și urmeze cursul. Se mai întâmpla să fie perturbată de vreunul din ai casei, care se apuca să plângă, să strige, să-l interogheze pe Dumnezeu și alte lucruri de genul acesta, dar nu făcea decât „să-l întoarcă”, să deturneze pentru un timp decizia celui care se poziționase pe calea fără întoarcere. Despre Dădica nu-mi amintesc mai nimic, știu doar că era bătrână (probabil peste 70 de ani, căci rar auzeai pe-atunci de cineva care să fi depășit 80), nu fusese niciodată căsătorită, deci nu avea copii, singurele rude erau niște nepoți care o îngrijiseră la bătrânețe după ce le lăsase prin testament tot ceea ce avea, adică casa, pământul din câmp și sferturile de aur din urechi de care nu se despărțise decât odată cu moartea.

Sunt momente, anumite momente, neașteptate, neanunțate de nimic când amintirea unor trăiri, poate doar boarea lor, ca un văl al unei vieți din afara timpului, mă cutreieră, mă străbate cu blândețea unui timp îndepărtat, de fapt a unui timp ce-mi aparține în totalitate, este creația mea, spune ceva despre mine, despre straturile mele profunde. Merg pe stradă, privesc vârfurile unui salcâm dintr-o grădină și ceva declanșează în mintea mea adierea altei lumi. Alteori un miros sau o melodie, o stare, o vibrație mă trimit acolo sau în cine știe ce cotloane fabricate de mintea mea.

Văd curtea străbătută de lumina artificială ce vine dinspre bucătării, acolo sunt mai multe femei care trebăluiesc, o atmosferă atât de plăcută, parcă toată mierea lumii e strânsă în acel loc. Stau deoparte și le privesc sporovăind, îmi pare rău că nu sunt femeie de vârsta lor, că le-aș putea reproduce toate comportamentele, așa cum le reproduc în poveștile pe care le derulez în mintea mea. Sentimentul că lumea se desfășoară acolo, sub ochii mei, și mă cuprinde este copleșitor. Poate e totul un vis și tot ceea ce urmează nu este decât o presimțire de-a mea. Drumul prin noapte într-un autobuz ce mă purta spre gara orașului, copacii ce păreau tot mai goi, mirosul de fum și de toamnă… Deveneam conștientă de propria-mi identitate, lucrurile din jur căpătau sens, erau acolo și pentru mine. Lumea, cu noianul ei de senzații, se așeza în ordine, se transforma în multitudinea de posibilități ce mi se arătau.

Veronica Baciu a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția de Filosofie, din cadrul Universității din București și este profesoară de științe socio-umane. A publicat online în „Literatura de azi”, „Liternautica”, „qproza”, „qpoem”, revista „eCreator”, iar în print în revistele „Sintagme literare”, „Vitralii romanațene”, „Oltart” și „Perspectiva”. A apărut în antologiile literare „Jurnal de călătorie” (antologator: Ana Nedelcu, Editura Explorator, Ploiești, 2016), „Vara cuvântului” (Editura eCreator, 2018), „Fântâni” (antologie de proză, vol.III, Ed. Colorama, 2019) și „Poteci” (antologie de proză, vol.IV, Ed. Colorama, 2021).