Poeme de Arlette Valenotti

Poetă și publicistă din Venezuela, născută la Caracas, în 1955. De-a lungul anilor, a participat la prestigioase festivaluri poetice din America Latină, susținând recitaluri în cadrul lor. A coordonat numeroase ateliere poetice din diferite țări de pe continentul sud-american, remarcându-se, de asemenea, prin activitățile pe care le-a desfășurat în țara natală în domeniul educației și în cel editorial. Publică frecvent în reviste literare din Venezuela, Cuba și Italia, selecții din creația sa apărând în antologii publicate în America de Sud sau din Asia.

În spatele ploii

În spatele ploii,
cu falsa promisiune pe care o lasă în urma sa hazardul,
mă justific cu trucurile acestui poem
cu substratul său îndoliat
și cu arma privirii sale duble.

Mă dezbrac, însă așteaptă!
îmi descopăr doar picioarele…
unde goliciunea își deșartă
mișcările acordate
cu intențiile trupului.

Din acea zi te-am adăpostit
în pielea mea.
Astfel am putut alina deznădejdea,
inima care răspundea
inutil întrebărilor obscure
eternizate la fiecare sfârșit de zi.

Acest trup, căruia încerci să-i iluminezi
absențele și depărtările,
și-a deprins furia
printre vrăjile invidiei,
transformându-te în prizonier,
condamnându-te la renunțare și trădare.

Nota muzicală stridentă a pavajului
lovit de ploaie,
îmi oprește libertatea spaimei
în care mi-aș putea potoli imensa sete de poetă.

Vise de lumină

M-am trezit pe înserat,
luna strălucea ca niciodată.
Lumina ei trecea dincolo de oasele
deja ostenite de atâta frig.

Strălucirea incandescentă
mi-a trezit sufletul dezgolit;
m-am văzut posedată de aureola sa transparentă.

Fiecare rază îmi susura în auz,
fiecare cuvânt,
fiecare verb deschidea porțile
una după alta,
por cu por
redându-mi mie însămi pielea nelocuită.

Numai întunericul
a fost părtaș la atâta lumină.
Numai ea îi putea înțelege
necesara prezență…

Totul era perfect:
s-au alinat dorințele,
ne-am eternizat privirile
fără a măsura distanța…

Însă, asemenea celui care speră să se vadă amenințat
de acea lună dăruind lumină,
deodată ne-a apărut soarele
și totul s-a stins.

Citește și Poeme de José Sánchez Hernández

De ce

Pentru că fiecare act de dăruire era Geneza.
Pagina albă a unui poem încă nescris.
Secret pe șoptite.
Tăcere cu țipete.
Promisiune.
Susur.
Nu știu…

Zori de zi

Ne întâlnim acolo unde visează sinucigașii
cu limbile ostenite
la jumătatea conjugării.
Un singur verb
în chiar centrul lucidității
instigă la fericire,
își aruncă în aer ploaia de furie
apoi se destramă picătură cu picătură.

Se crapă de ziuă.
Ne amenință realitatea,
o realitate piezișă,
supusă, cufundată în singurătate.

Și bombele cad

Bombele cad…
Un copil încearcă inutil
să nu le audă.

Bombele cad…
Aleargă… aleargă și se ascunde
printre ruinele de pereți căzuți și pietre care-au mai rămas din școala lui.
De acolo învață într-o clipă cea mai dură lecție:
e singur!
Închide ochii în fața realității.
Realitatea încrustată în pielea sa delicată îi va fi armura protectoare,
fortăreața sa în fiece rană
și inocența lui deja consumată.

Bombele cad…
Un copil plânge,
nu îndrăznește să țipe.
Propria sa mână îl împiedică.
se mulțumește să privească o minge dezumflată
pe care a câștigat-o în ultimul joc cu moartea.

Bombele cad…
Nu mai privește către cer
nu mai simte altceva decât spaima,
nu înțelege ce înseamnă vina,
dar se simte vinovat.
Pedeapsa i-a sfâșiat viața
și orice promisiune de a o mai putea trăi.

Și bombele cad…

Pe placul tău

Trupul tău mă dezîntrupează,
brațele tale mă coagulează,
picioarele tale mă opresc,
ochii tăi mă orbesc.
Pieptul tău mă anihilează,
urechile tale mă asurzesc,
tălpile tale mă paralizează,
limba ta mă amuțește.

Alinarea ta mă îneacă,
spinarea ta mă aduce înapoi
iar umbra ta mă uimește.

Mâinile tale…
Mâinile tale?
În mâinile tale,
eu sunt o operă de artă.

Binecuvântare pentru poet

Îl binecuvântez pe poetul care are puterea
de a smulge un surâs pietrelor,
și de a face ca unui copac să-i dea sângele,
de a eterniza frumusețea unui trandafir.
Pe cel care știe să înfioare pielea gheții
și poate să facă sufletul tău mort să suspine.

Trupul tău, femeie

Pentru Norma:
Îți mulțumesc că mi-ai redesenat viața
umplându-mi-o cu binecuvântări

Trupul tău, mic și perfect
trupul tău, agil, neliniștit
neostoit să iubească.
Alungând vise, pregătind fii.

Trupul tău, curbă de tobogan,
urcă și coboară izvodind jocuri.

Trupul tău, mireasmă de talc,
de ovăz de curând pus pe masă
picături de viață ce potolesc setea
și alină plânsul.

Trupul tău neliniștit,
piept de leagăn…
e acum fără apărare
fără judecată…
și fără de greșeală,
călăul tău
celula ta
tortura ta.

Viața ta a rămas prizonieră
printre zăbrele de oase.

Cufundată și pierdută
în cea mai adâncă singurătate
a trupului tău.

Bâjbâind fără să vezi,
căutând o ieșire,
se aud țipetele tale mute
atunci când se prelinge o lacrimă de libertate.

Traducere și prezentare de Rodica Grigore