Poeme de Juan Pablo Roa

Juan Pablo Roa Delgado s-a născut în 1967, la Bogotá, în Columbia. A absolvit Facultatea de Litere în oraşul natal (1992), după care s-a specializat în literatura portugheză la Universitatea din Lisabona (1993-1994). A publicat mai multe volume de poezie, dintre care amintim: „Icaro” (1989), „Canción para la espera” (1993), „El basilisco” (2007). Numeroase poeme i-au apărut în prestigioase reviste din Statele Unite ale Americii („Realidad Aparte”, „Mississippi Review”), Columbia („Ulrika”), Mexic („Armas y Letras”, „Alforja”) şi Spania („Turia”, „Quimera”). S-a afirmat în calitate de editor de publicaţii culturale şi, de asemenea, ca traducător din italiană şi portugheză, transpunând în spaniolă versurile autoarelor contemporane Amelia Roselli şi Anna Maria Giancarli. Din anul 2000 s-a stabilit la Barcelona, unde lucrează ca editor, iar împreună cu Roberta Raffetto coordonează, din acelaşi an, revista de poezie „El animal sospechoso”. La sfârşitul lui 2010 a fost desemnat marele câştigător al Premiului de Poezie „Vila de Martorell”, pentru volumul „Existe algun lugar en donde nadie”. (Rodica Grigore)

Viaţă

Nu existam,
asta este sigur,
dar în ziua în care m-am născut
m-au rănit de moarte.

Nori

Când te uiţi pe cer
şi nu sunt nori,
gândeşte-te la mine
ca la ultima ta alinare.
Şi doar atunci vei şti
că prietenii
sunt, până la urmă, acolo.

A gândi

De ce să te gândeşti la moarte
dacă după ce vei muri poate
că n-o să te gândeşti la viaţă,
sau probabil că n-o să te mai gândeşti la nimic.

Poezie I

Un măr roşu pe iarba verde
e un măr roşu pe iarba verde
dar dragostea ta pe pieptul meu
e infinitul împreună cu toate stelele.

Poezie III

Dacă cineva îţi va spune
că te aştept în sălciile
de lângă pârâiaş,
poate că vei zâmbi.
Dar cu atât mai mult, dacă cineva îţi va spune
că te aştept
în sălaşul de pe strada cu felinare
vei zâmbi împreună cu mine.

Incendiul total pe care îl prezida copacul

Pentru Alejandro Gómez-Franco

Am fost păstrătorul substanţei învierii.
(José Lezama Lima)

Glasuri incendiate din nou se dilată sub doliul unic al serii. Dincolo de
tăcere, lumina deasupra luminii, o mână de sânge cunoscută
te salută.
Îţi aminteşti: dedesubtul cerului aceeaşi limpezime de octombrie.
sari peste copacul dinlăuntru departe de umbrele zilei. Sevă înlăuntrul
sevei toate glasurile
îşi amintesc cântecul opulent al tatălui tău;
sari în torentul de istorii cunoscute încă înainte de a te naşte, în
mijlocul felinelor şi
copacilor care se îmbrăţişează cu o mână printre alte maîni;
ţâşneşte din rădăcina aortei, din trunchiul lunilor tale fără de alt
salut în afara unui rămas bun
în mijlocul apelor.

Îţi aminteşti: toamnă de toamnă te-ai transformat într-o lungă succesiune
de despărţiri.

Glasuri străbătute din nou de lumină te întorc la acea vară în care
marea se dilată
sub doliul unic al înserării, pe când umbrele
singurului copac ne lasă
orfani de timp. O dată eliberaţi, copacul ne ignoră
din cel mai albastru dintre abisuri.

II.

În ce imagine reflectată scapi de propriul trup? Sub ce azur urmăreşti acest
sânge ce împrăştie umbrele? Deja ştii: o dată eliberaţi, copacul ne ignoră din
cel mai înalt
azur.

Toamnă de toamnă te-ai transformat într-o mână ce desparte. Acum totul
se petrece în
vise, în peisaje care odată duceau către peisaje mai
fericite.
Vine vremea zăpezii şi cuvântul tău se întoarce spre vară, departe de
ciudatul veşmânt
la modă dintr-o capitală în ruine.
N-ai părăsit niciodată ţărmul verii; piscina ei primară de
accidente vegetale
e şi acum prelungirea ta cea mai străină de tăcere, unde
ai învăţat să urmezi
vântul şi ceea ce poartă acesta cu sine. O faci şi acum în limpezimea valurilor,
cu piciorul sprijinit în elementul mineral al ţărmului, cu obrazul umflat de
apa eleşteului.

Ce apă îţi poate întoarce imaginea, departe de trup şi de ardere, în mijlocul
unei arene imune la
cântecul lunii pline?

III.

Nu trupul şi nici vâlvătaia în mijlocul arenei, ci doar lenta zvâcnire a
glasurilor din nou
revenite în amintire: incendiul cuvintelor pe care copilul le ascultă pe
ţărmul apelor aduce aminte
de vară asemenea unui anotimp invincibil în lumina sa. În
idolii săi de foc de la sfârşitul
serii, dedesubtul umbrei suspendate a băiatului pe ţărmul
apelor, o mână te
salută din intimitatea pâclei.

Acum că glasurile izbucnesc dintr-un uitat incendiu al cuvintelor, te întorci
cu trupul asupra
adâncimii invizibile a nopţii cu piciorul pus deasupra
elementului mineral al ţărmului,
cu obrajii umflaţi de oglinda eleşteului.

Te întorci la trupul unei tălăzuiri fără de vreo corabie: doar la brazada limpede
a străinului, gol în
gestul său călător.

Nu trupul şi nici sărbătoarea, ci doar păstoritul atent al mâinilor tale,
repetarea insistentă de gesturi
ale tatălui tău absent la final, pe când umbrele singurului
copac ne lasă liberi la sfârşitul
copilăriei. O dată eliberaţi, copacul ne ignoră din
adâncul azuriu al apelor.

IV.

Glas ce strigă umbra sângelui, tu, care ne ignori cu imensitatea
azurului, spune-mi în ce
curenţi interzişi ai trupului se află dorinţa care
ne însufleţeşte? Şi unde e râsul
străin ce ne conduce cu pas hotărât asemenea cuiva
urcând nişte scări străvechi?

Glas cumpătat şi îndepărtat al tramvaiului, tu care m-ai învăţat despre alţi zei,
despre alte oraşe mai
strălucitoare decât mama, strânge copacul în mâinile mele, dă-mi
scoarţa ce creşte sub
concertul ploii, ce atrage sub aceeaşi ramură zborul şi
alunecarea.

Aruncă cristalele nopţii de pe celălalt ţărm cu trupul în
adâncul nopţii:
memoria arde din amintirea râului, ale glasurilor din nou
întâlnite.
Te întorci după un răspuns, însă eşti doar un corp absent, răspuns
strălucitor al apelor
întunecate pe ţărmul unui străvechi înot mineral. Dar deja
ştii:
sunt trupurile ostenite ce continuă să ceară apa în locul trupurilor şi
mâinilor repetate în
gesturi;
e toamna care începe să-şi pregătească instrumentele, aerul proaspăt al
ploilor, briza
ostenită pe desupra pietrelor din caldarâm;
e copilăria plină de copaci şi alunecări de-a lungul unei nopţi
liniştite, fără de corăbii, fără
despărţiri, departe de cântecele triste ale iernii.

Întoarcere

Să ne lăsăm casa în ordine înainte de a închide, pentru ultima dată, poarta.
Virgilio Pinera

Nu pot să deschid gura fără să las să-mi scape un anumit sunet de admiraţie.
O poartă deschisă în murdăria ei de casă veche, de curte interioară şi dale pătrate de
şah, gura deschisă a unui copil care strigă, care plânge dar fără suspine.

Glasul îi e în altă parte. În altă casă, poate sau poate că cel mai bine copilul plânge
numai în vise: a crescut, a reparat şi-a cumpărat casa. Poarta
va fi încă închisă ca să nu se piardă alte lucruri, pentru ca gustul
sălciu al săptămânilor să nu înceapă să invadeze zorii şi-apoi restul fiecărei zile.

În timp ce scriu no pot să fac nimic. Omul acela în toată firea plânge în
vise, fără de glas. Strigătele i-au plecat în altă parte.
Deschid gura cu o anumită admiraţie şi-l las pe copil să treacă. Ba mai mult: las
mereu poarta deschisă.

Serenadă diurnă

Să cânte femeile cântecul lor neconsolat pe malul râurilor
în vreme ce dumnezeu învaţă nobleţea din galopul calului

Să ne înveţe umbra verii cum e soarele fără de moarte al poemului
în vreme ce noaptea din balcoane inventează lungul drum al îndrăgostiţilor

Să vorbească soarele pe deasupra unui spaţiu gol, plin de muşchi la trei după-amiaza
în vreme ce învăţăm că toate călătoriile noastre nu sunt în van

Să învăţăm să scriem cu vocea nesigură a presentimentului
în vreme ce obţinem doar o imagine piezişă şi rapidă şi credem că
cineva ne aşteaptă la capătul coridorului

Să ascundă taina zilelor glasurile ploii
în vreme ce speranţa se ascunde în zborul păsărilor şi-n strigătul
porumbeilor ce se înalţă peste oraşe şi parcuri zi după zi

Să cânte femeile întotdeauna cântecul lor pe malul râurilor
în vreme ce noi, bărbaţii, vom crede în continuare în mod inutil că cineva ne
aşteaptă la capătul coridorului.

Peisaj cu femeie

Io moro in mare sentendo l’onde movere.
Francesco Petrarca

Urmărit de animale leneşe mă întorc din vis
pe ţărmurile veghii freamătul încet, cumpătat al valurilor în faţa farului
pe nisip.

De sus ploaia persistă în ritmul ei ce pare a desprinde vaporii
caldarâmului la amiază.
Pescarii cu erudiţia lor de provincie la ora siestei
resping ritmul ce cade şi face să transpire respiraţia caldarâmului cald
umezit de ploaie şi de sare.

Vin încet asupra trupului tău în căutarea orgasmului.
La întoarcerea din vis, animale leneşe mi-au urmărit orele nopţii
abia amintirea, miasma caldarâmului ud la amiază
insula pe care-am vizitat-o împreună în miez de noapte şi-a oprit şi ea ritmul
ploios de felinar ud şi murdar de nisip.

Se opreşte animalul leneş ce freamătă în faţă, bătrân şi insistent.

Despre îmbrăţişare şi ostenelile ei

Pentru German Jaramillo şi Paola Mejia

Vorbesc despre ultimul tramvai ce închide noaptea.
Vorbesc atât de singur despre ploaia ce salută străzile cu apa ei.

Vorbesc şi despre muncile nocturne
ale tăcerii femeii când se ivesc zorii şi îi veghează nesomnul;
vorbesc până şi de casa ce aşteaptă atentă la cine se întoarce ziua
cu valiza plină de răutăţi şi de osteneală.
Vorbesc despre umbra ce lasă trupurile în memoria nocturnă a
oraşelor.

Vorbesc şi de lungile nopţi de vară cu misterul lor de stele
la apus;
vorbesc inclusiv de siguranţa insomniei,
cea care observă, care păzeşte acea umbră care încă îi mai doarme alături.
Ea nu ştie şi nu i se mărturiseşte:
lumea întreagă se termină acolo, în zorii de zi,
Aşa cum acel tramvai din miez de noapte ce-şi duce cel de pe urmă zgomot din casă
şi din neliniştea cotidiană lasă în urmă doar o scurtă promisiune a tăcerii. A
pernei tibiei.

Traducere şi prezentare de Rodica Grigore

Juan Pablo Roa Delgado, „Existe algun lugar en donde nadie”, Editorial Lleonard Muntaner, 2011