Poveste cu scorpion

Ajunsese aproape o tradiție ca după acostarea la terminal – indiferent dacă eram după o traversadă de ocean, sau după o pasă scurtă, dintr-un port alăturat – câțiva membri din echipajul containerului să iasă din port în căutarea unui ghișeu poștal sau a unei distracții oarecare. Așa s-a întâmplat și la Lázaro Cárdenas, portul mexican unde sosisem într-o după-amiază lichefiată de căldură, de la Buenaventura, din Columbia.

Docherii știau ce căutam și, mai degrabă din gesturile lor decât din cuvinte, am priceput că trebuia să mergem de-a lungul cheiului și apoi s-o facem la dreapta, până la intersecția cu Panamericana, șoseaua care șerpuia pe malul oceanului de la Vancouver până în Chile. Se găsea acolo un „non-stop” cu bere rece, mese și umbrele. Berea era într-adevăr rece, dar numai până o plăteai în interiorul restaurantului, căci de îndată ce ieșeai cu ea pe terasă devenea rapid o fiertură. Ne-am organizat cum am putut mai bine, ținând cont de situația dată: am ocupat o masă cât mai apropiată de ușa stabilimentului, și, pentru că eram patru, cumpăram o sticlă de un litru și o făceam cât mai repede poștă, excluzând din ceremonia respectivă paharele. Apoi, până la următoarea sticlă, ne uitam prostiți la turmele de motocicliști care soseau dinspre nord cu căști colorate, pantaloni scurți și sandale, făceau o haltă și vociferau dezinvolți, ca la ei în Canada, apoi plecau în trombă spre sud, lăsând în urmă o oază de liniște. Se prezenta apoi o nouă sticlă de Presidente, și, când îți venea rândul, când mi-a venit rândul să beau din ea, am văzut tremurând în aerul fierbinte al după amiezii, cam la vreo sută de metri, un sombrero, un poncho și am auzit cuvintele purtătorului lor clar decupate la liziera pădurii: no se mueve, no se mueve! Adică să stăm, să nu ne mai mișcăm! Omul se apropia, cu mâinile tot mai neliniștit fluturate, și, odată cu ele și avertismentul tot mai drastic exprimat. Când a ajuns lângă masa noastră s-a îndreptat ca teleghidat spre locul meu, s-a aplecat și ce a ridicat de lângă sandala mea dreaptă s-a dovedit a fi un scorpion de câțiva centimetri, cu caraghioasa și fatidica lui coadă pendulând ca un fanion. L-a depus pe masă, ca pe-o captură de preț, și ne-a privit triumfător: ce zici amigo, pricepi din ce belea te-am scos? Am rămas toți patru cu gura căscată, perplexitate din care n-am reușit să ieșim nici după ce l-am plătit pe salvatorul meu – plecat imediat spre locul de unde venise – nici după ce turiștii de la masa vecină ne-au întrebat, cu aerul prevenitor al celor ce nu voiau să derajeze: excuse me, v-a făcut și vouă figura cu scorpionul?