Andrei Bodiu şi poezia cotidianului

În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu, publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută, din revista brașoveană „Astra”, despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu. Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009. În 2014, a apărut, postum, volumul „Firul alb”, din care vă prezentăm, tot în acest număr al Literomaniei, câteva poeme, la rubrica Poezie. (R.P.)

Generaţia optzecistă, blamată, contestată, idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul „Oameni obosiţi” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv, „Pauză de respiraţie” (Ed. Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Din acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în 2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia, Premiul „Robert Walser”, pentru romanul Simfonia lupului. În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul „Cursa de 24 de ore”, volum căruia i-a urmat un altul în 1995, „Poezii patriotice”, ambele publicate la editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000, poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de poezie, „Studii pe viaţă şi pe moarte”, volum premiat de ASPRO.

Literoteca 2: Andrei Bodiu

Într-un interviu apărut în revista „Contrafort” în 2002, Andrei Bodiu afirma că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”, poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură, care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste, trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în „Direcţia optzeci în poezia română” (Ed. Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea de poezie a cotidianului, „o poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături sunt recognoscibile încă din primul volum, „Cursa de 24 de ore”. Dar, cu toate acestea, poezia lui Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât. Poemele din „Cursa de 24 de ore” sunt laconice, tăioase, concise. Deşi par felii decupate dintr-un cotidian anost, ele reprezintă, aş spune, pretexte pentru o posibilă transfigurare a acestuia. Astfel, limbajul tranzitiv, colocvial, cotidianul astfel descris sunt străpunse de, le-aş numi, secvenţe-semn, cele care prin simplitatea, laconismul şi potenţialul lor simbolic concentrează întregul mesaj al discursului poetic, ca de exemplu în noul poem: „Sunt semne istovitoare pe faţa mea./ O sticlă spartă pe un câmp de maci./ Aerul neatins”. Poetul nu ezită să apeleze la inserţii de ireal în real, la metaforă: „Râd./ Băiatul cu riduri în jurul ochilor./ Cu alge/ crescute pe retină cu trup de pasăre./ Dacă aş fi cuib de cuc într-un nuc dar aşa/ aşa trup de zgură mergând încet înaintând” (noul poem). De asemenea, chiar din primul volum, avem de-a face cu un om obosit: „«Aş avea nevoie de o corabie» spun/ şi obosesc înotând. În faţă se aprind lumini” (marele meu poem de dragoste). Această cursă de 24 de ore, viaţa, nu este decât o goană obositoare: „atâtea semne mi-am spus atâtea semne/ prea multe locuri din care ieşi/ înspăimântat depăşeşti fiecare colţ/ în viteză priveşti înapoi printre/ stâlpi: iubirea maşina câinele/ sapa gura mestecând în neştire” („cursa de 24 de ore”).

Umorul, care deseori ia forma ironiei, a sarcasmului chiar, este cel care salvează din ghearele unei realităţi absurde: „Aseară am băut o sticlă de vin cu Marius./ În cârciumă s-a aprins dintr-o dată lumina şi/ m-a întrebat cum mai merge cu poezia nu/ i-am răspuns am scuturat doar ţigara/ am stins-o el mi-a spus că e în/ formă.// Azi mi-a spus că tot ieri l-au bătut doi tipi./ Seara târziu. Pe stradă.// Poate erau grăbiţi/ Să-i scoată poezia din cap şi/ s-o atârne pe sârmă/ ca pe o rufă albă în bătaia vântului” („despre cum se poate citi o poezie”). Laconismul discursului poetic se păstrează şi în „Poezii patriotice”, unde poemele devin mult mai concentrate şi ca dimensiune. Cotidianul este surprins nu atât cu un ochi critic, cât cu unul avid de semnificaţii. Stările sunt redate în mecanismul lor profund, intim, simbolic: „Totul te roade/ Deşi burta îţi creşte.// Totul te roade./ Amestecat. Sigur.// Totul îţi face rău. Vomiţi până dispari”. Al. Cistelecan face, pe bună dreptate, următoarea constatare în legătură cu poetul Andrei Bodiu: „El e poetul unei lumi ce nu numai că şi-a pierdut speranţa într-un sens salvator, dar a pierdut până şi amintirea acestei speranţe şi a acestui sens. E un poet al infernului, al asfixierii cotidiene”. În „Studii pe viaţă şi pe moarte”, volum apărut în 2000, regăsim ironia, inserţia irealului în real, caracteristici ale poeziei lui Andrei Bodiu. În poemul „Dispariţia unui poet”, avem imaginea bufă a poetului care se umflă asemenea unui balon, imagine sugerând infatuarea caracteristică multor scriitori, fie ei amatori sau nu: „El e-un balon. Se umflă se umflă se umflă.// El e aproape de lămpi dă/ cu capul de tavan are o bubă mare albastră în/ vârful capului// El cere-o ţigară cu mâna lui/ umedă perfect transpirată şi se uită se uită/ cum ea chiar se aprinde (în tot acest timp ochii/ fosforescenţi înregistrează secunde) în tot acest timp/ faţa lui arde mocnit în scrumieră”. În „Fradriana”, partea a doua a volumului apărut în 2000, tonul îşi păstrează doar un caracter constatativ, descriptiv, întâlnim din nou secvenţele-semn: „«Pe acesta nu l-am nimerit. I-am rupt / Doar piciorul.» Râde/ şi râsul ei îmi umple ochi/ paharul de vin” („În timp ce Adriana omoară ţânţari”). Deşi este vorba de iubire, de persoana iubită, discursul poetic rămâne unul aparent distant, dar al cărui mesaj este cuprins, din nou, în secvenţele-semn: „«E cald şi plouă» i-am spus tu/ ai făcut o pauză şi-ai zis să vin repede acasă/ Poimâine de exemplu./ Îţi privesc ochii prin sticla televizorului/ Cu un pahar de vin roşu în mână” („Hotel Ardealul. Miercuri la prânz”).

În volumul „Oameni obosiţi”, poezia lui Andrei Bodiu rămâne în continuare una a citirii cotidianului. În poemele din prima parte a volumului („Oameni obosiţi”), predomină decupajele din cotidian, biografice. În cea de-a doua parte („Poezie şi bani”), poemele sunt necruţătoare cu ceea ce am putea numi condiţia poeziei şi a poetului în societatea actuală. Este propusă o viziune crudă şi mercantilă („Orice poet bun e un poet mort”), ironică („imaginea poetului Grigore Vieru la plajă”), sarcastică (ignoranţa elevilor în privinţa poeziei contemporane, poeţii vii fiind nişte specii total necunoscute acestora – „Cum, doamnă, nu sunt toţi morţi ca Eminescu?”). Uneori, tonul devine nostalgic atunci când e vorba de prietenii dispăruţi, precum Gheorghe Crăciun. Este volumul scris în „nesigurul interval dintre vârste/ Când timpul se-mparte viguros/ Între şcoală şi casă.// Când bag nasul în pempii/ Lui Tudor să văd dacă/ N-a făcut treaba pe care o face pe/ Oliţă doar teoretic.// Când în parc aş putea scrie toate/ Poemele de tată la 40 de ani.// Nesigurul interval dintre vârste/ Când tot mai aproape de mine/ Dimineaţa sau noaptea explodează/ Morţile celor dragi” (15 08 2007).

Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu? Probabil mai concis, mai laconic, cu felii de real şi ireal mai bine îmbinate, dar probabil dominat de un ton la fel de obosit, de sarcastic, ca şi cum viaţa nu ar fi decât o anticameră a morţii, în care ne zbatem ca nişte peşti pe uscat. Şi atât.