Războiul Troian, între ficțiune și istorie

În 2006, apărea în Statele Unite volumul „The Trojan War” de Barry Strauss, profesor universitar și autor cu experiență publicistică având la activ aproximativ douăsprezece titluri, dintre care numesc doar câteva, care au fost traduse și la noi, mai exact la editurile Humanitas și Polirom: „The Trojan War”/ „Războiul troian. O nouă istorie” (traducere de Lia Decei) și „The Spartacus War”/ „Războiul lui Spartacus” (traducere de Dan Crăciun) au apărut la Humanitas, iar la Polirom, „The War that Made the Roman Empire: Antony, Cleopatra and Octavian at Actium”/ „Războiul care a creat Imperiul Roman. Antonius, Cleopatra și Octavian la Actium” (traducere de Ovidiu-Gheorghe Ruţa), „Masters of Command: Alexander, Hannibal, Caesar, and the Genius of Leadership”/ „Mari comandanţi. Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii” (traducere de Paul Aneci) și „Ten Caesars: Roman Emperors from Augustus to Constantine”/ „Zece cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare” (traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto).

Din titlurile de mai sus se poate observa că Barry Strauss rareori se avântă în analiza unor perioade extinse, în schimb preferă siguranța oferită de câte un singur eveniment istoric, pe care îl disecă până în cele mai mici detalii, cu actanți, locuri și consecințe. La fel procedează și în „Războiul troian”, război pe care-l pune în scenă cu îndemânarea și firescul unui regizor de film, pe parcursul a unsprezece capitole. Prin urmare, cititorul este rapid plasat în Epoca Târzie a Bronzului, între 1230-1180 î.Hr., când două armate puternice se înfruntă la porțile Troiei (numită și Ilion), cetate măreață, aflată la granița dintre Europa și Asia. De o parte avem armata aheilor, a danailor, iar de cealaltă parte, armata troiană, fiecare dintre ele cu eroii și trădătorii ei. Să nu uităm, totuși, că avem de-a face cu cartea unui istoric, așa că întrebarea „A avut într-adevăr loc Războiul Troian?” este una legitimă, la care Barry Strauss oferă un răspuns mai degrabă evaziv, făcând, înspre finalul cărții, și un scurt parcurs al îndoielilor legate de existența reală a acestui conflict. Scepticii, ne informează Strauss, au câștigat teren mai ales în deceniile de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când experiența amară prin care trecuse o lume întreagă a făcut ca eroismul din povestea căderii Troiei să pară desuet. În ultimii ani, în lumina noilor descoperiri arheologice, dar și din epigrafie, pozitiviștii au revenit puternic în scenă cu noi teorii care susțin existența unor conflicte majore care au zguduit Troia pe parcurusul mai multor ani, iar unul dintre ele e posibil să fie chiar Războiul Troian descris de Homer. Ce-i drept, pentru vechii greci nu exista nicio îndoială în această privință.

Din nefericire, Troia era expusă pe sângeroasa falie unde se întâlneau două imperii. La est se aflau hitiții, războinici de temut în carele lor de luptă, care trăiau în regiunile muntoase centrale și dominau Anatolia, dar și o mare parte a Orientului Apropiat. La vest se aflau grecii, în plină dezvoltare, ale căror corăbii făceau presiuni în Marea Egee…

„Istoria nu este făcută din pietre sau din cuvinte, ci din oameni – afirmă la un moment dat în carte Barry Strauss. A existat oare vreodată o regină pe nume Elena, și din cauza ei au plecat pe mare o mie de corăbii? A existat oare un războinic pe nume Ahile, care la mânie ucidea mii de oameni?… Dar Hector, Odiseu, Priam, Paris, Hecuba, Agamemnon, Menelau și Thersit? Au existat, sau au fost inventați de un poet? Nu știm, dar numele sunt printre cele mai ușor de transmis prin tradiția orală, ceea ce sporește probabilitatea că aparțineau unor persoane reale. În afară de asta, am putea afirma că, dacă eroii lui Homer nu au existat, ar fi trebuit să-i inventăm. Poate că Ahile însuși nu a existat, dar războinicii greci foloseau aceleași tactici în ceea ce privește jefuirea cetăților sau lupta pedestră împotriva carelor… Prin urmare, această carte va vorbi despre personajele lui Homer ca despre niște oameni din viața reală. Cititorul va trebui să nu uite că existența lor este plauzibilă, dar nedovedită.”

Probabil mult timp de-acum încolo nu va exista un răspuns clar legat de Războiul Troian, dar meritul lui Barry Strauss este altul. Istoricul american, punând în scenă „Iliada”, aduce drept recuzită un întreg arsenal de informații legate de contextul istoric al perioadei în care ar fi avut loc războiul descris de Homer. Sunt comparate două stiluri de viață diferite, cel apusean și cel oriental, care stau la baza eticii și a politicii conflictelor din Epoca Târzie a Bronzului. Nu e puțin lucru să-ți imaginezi confruntarea de la porțile Troiei folosind toată informația istorică legată de acele timpuri. Este un anumit tip de istorie nu factual sau speculativ, ci reconstructiv, în care imaginația, trebuie s-o recunosc, joacă și ea un rol vital, apropiind deseori textul istoric, informativ, de ceea ce am putea numi literatură: „Dealurile răsună de strigătele căpitanului portului și ale căpitanilor. Caii nechează, grav, ferm și insistent. Marinarii înjură și, din când în când, se-aude cum pocnește un băț pe spinarea vreunui slujitor leneș. Preoții mormăie ceva între ei, bivolii mugesc și departe, prin zgomot, se aude sunetul valurilor sărate care se izbesc de corăbii.”

Prin contextualizare politico-geografică, Troia devine o cetate obișnuită care se confruntă cu problemele cu care se confruntau toate cetățile din acea perioadă. De exemplu, era vasalul altui imperiu, cel Hitit, care îi asigura, în schimb, protecția militară. Deși avea port, Troia nu deținea o flotă puternică, ceea ce le-a oferit un avantaj decisiv inamicilor, grecii fiind, din acest punct de vedere, o forță. Troia era o cetate bogată, ceea ce o predispunea la dese atacuri, așa cum a fost și cel al armatei conduse de Agamemnon. Care a fost, însă, cauza căderii cetății lui Priam? Oare povestea dintre Paris și Elena să fi fost scânteia de la care a pornit totul? „Soarta Troiei, scrie Barry Strauss în introducerea cărții, a ținut de locul în care era situată… Din nefericire, Troia era expusă pe sângeroasa falie unde se întâlneau două imperii. La est se aflau hitiții, războinici de temut în carele lor de luptă, care trăiau în regiunile muntoase centrale și dominau Anatolia, dar și o mare parte a Orientului Apropiat. La vest se aflau grecii, în plină dezvoltare, ale căror corăbii făceau presiuni în Marea Egee… Pentru greci, care revendicau insulele din Marea Egee și care-și stabiliseră un cap de pod în Anatolia, Troada era o amenințare și o tentație, în același timp un pumnal îndreptat spre inima Greciei și punte spre inima teritoriului stăpânit de hitiți. Era, de asemenea, cea mai bogată sursă de pradă aflată la orizont.” Din această perspectivă, așadar, Elena nu a fost cauza, ci ocazia războiului.

Cartea lui Barry Strauss scoate „Iliada” din zona literaturii, a poeziei, și plasează Războiul Troian într-un context istoric, imaginând evenimentele descrise de Homer în cheia mentalităților și tradițiilor Epocii Bronzului, pornind de la un repertoriu vast de documente și descoperiri arheologice recente din Egipt sau Orientul Apropiat. Dacă mutăm, însă, „Iliada”, dar și „Odiseea”, din nou pe tărâmul literaturii – în mod paradoxal, iată, două poeme care țin de tradiția orală a literaturii stau la baza culturii europene scrise –, următoarea întrebare ar fi „A existat, într-adevăr, Homer?”. Dar aceasta este cu totul și cu totul altă poveste.

Barry Strauss, „Războiul troian. O nouă istorie”, traducere de Lia Decei, Editura Humanitas, București, 2022