Sfântul de la Reading Gaol

Robert H. Sherard nu insistă asupra motivului sau motivelor condamnării lui Oscar Wilde la doi ani de muncă silnică. Le consideră prea bine cunoscute. El crede, totuși, că închisoarea a fost o ocazie pentru scriitorul irlandez de a se îndrepta. Acolo, redevenise „realul Oscar Wilde”, „cu creierul care în cele din urmă își recăpătase minunata lui putere normală”. Acel Wilde din „De profundis”, carte în care „și-a dat sufletul pe față”.

Cu toate acestea, personajul nostru a suferit enorm. Un prieten care îl vizitase în închisoare, ne spune Robert H. Sherard, a fost îngrozit de cum arăta Wilde: „Mâinile lui erau schimonosite, unghiile erau rupte și sângerânde, chipul slăbit și de nerecunoscut”. În 1895, Constance, după ce își vizitează soțul, îi scrie unui prieten: „Nu puteam să mă uit la el, și nu mă puteam apropia de el și abia puteam vorbi”. Îl va mai vizita în primăvara lui 1896, când îi dă vestea morții mamei sale. Nu după mult timp, în 1898, de altfel, Constance va muri și ea la numai 40 de ani.

În închisoare, dacă e să-l credem pe biograful nostru, Wilde era un fel de sfânt. Își ajuta de câte ori putea colegii de suferință. „Pe când era la Reading Gaol, scrie Robert H. Sherard în biografia dedicată lui Wilde, câțiva tineri, aproape copii, au fost închiși pentru că prinseseră în cursă iepuri de casă. Judecătorul îi condamnase la amendă bănească în schimbul închisorii, și numai cu banii lui Oscar Wilde ei și-au recăpătat libertatea.”

O mărturie savuroasă este și cea a unui paznic de la Reading Gaol, mărturie care a fost inclusă ca atare, sau cel puțin așa susține Sherard, sub forma unui capitol distinct în biografia de la care am pornit acest serial pe Literomania. Bănuim, totuși, că mărturia a fost „prelucrată” stilistic de Sherard. Paznicul scrie despre ororile prin care a fost nevoit să treacă Wilde, dar și despre cum le-a rezistat acesta. Merită redat un fragment din acest capitol, fragment de un lirism și de o profunzime (ba chiar detectăm și puțină ironie) nu tocmai accesibile unui om cu o educație sub medie și care ne fac să ne întrebăm dacă este vorba aici într-adevăr de un paznic de închisoare (de ce nu, totuși!):

„Doi ani de închisoare au însemnat pentru poet o noapte lungă îngrozitoare, – o noapte petrecută în Infern, o noapte fără variații, o noapte fără visuri: nu visuri, ci coșmaruri cu atât mai înspăimântătoare cu cât erau mai reale. Nicio deșteptare n-a avut din ele. Coșmaruri în care oameni au fost biciuiți, în care oameni au fost executați… Crescut în moliciunea luxului, trăind într-o atmosferă de cultură și lucruri fine, el, Apostolul Esteticismului, fu deodată prăbușit de pe măreața culme pe care-l urcase geniul lui, și fără a trece printr-o stare mijlocie, se văzu deodată închis între ziduri de fier și împrejmuit cu zăbrele de oțel. El, care mai-nainte, se devotase producțiunii celor mai înalte opere de artă.”

Mai încolo, ne dăm seama, nu fără o oarecare surprindere, că repsctivul paznicul chiar citise câte ceva în viața lui:

„Ce-a fost Poetul mai-nainte de-a intra în închisoare nu vreau să știu. Ce a putut fi după ce a ieșit din închisoare nu știu. Un lucru știu, însă, că pe când era în închisoare el a dus o viață de sfânt, atât cât poate un muritor s-o facă.

Surâsul lui blând de o dulce seninătate nu se poate uita. Trebuie să fi fost un asemenea surâs acela pe care-l avea Bunyan în Bedford Goal pe când ăși făurea minunatele lui visuri. Trebuie să fi fost un surâs asemănător acelui care ilumina fața nobilă a lui François D’Assise când vorbea despre «fratele lui vântul și sora lui ploaia».”

În mai 1897, Oscar Wilde este eliberat și se va refugia în Franța, dar asta este o altă poveste.

În imagine: celula lui Oscar Wilde (sursa aici)