„Steaua divină” (I) de Violeta Berea

O nuvelă tăioasă, alertă, ritmată la 120 BPM, care combină drama socială cu comicul de situație, anxietatea cu ridicolul, pentru a explora dintr-o perspectivă traumatică crizele feminității, ale familiei, ale contextelor social-medicale și pentru a ilustra aproape poetic colapsul unei lumi în care, în cele din urmă, fiecare e pe cont propriu. (Cosmin Perța)

(text scris în cadrul atelierului de nuvelă coordonat de Cosmin Perța pentru „Revista de Povestiri” în perioada noiembrie 2021 – februarie 2022)

Steaua divină

Violeta Berea

Stau cu picioarele desfăcute și ochii închiși. Mintea îmi joacă feste și în urechi îmi răsună un ritm sacadat de inimă în formare. Deschid ochii, încercând să descopăr o formă logică în nebuloasa de pe ecran. Doctorița mânuiește sonda, urmărind concentrată detaliile, pete mari, albe, care își schimbă forma prea repede.

-Este un abces, intervine ea. Sunt afectate ovarele și trompele.

Cobor de pe masă și încep să mă îmbrac. Mă aplec după sandale. Mă doare burta rău, transpir și mi-e greu să procesez. Iau o pauză. Stau desculță și o ascult. Doctorița scrie și-mi explică ce trebuie să fac. Mâine dimineață la opt trebuie să mă prezint pentru internare la parterul maternității. Urmează tratament cu trei antibiotice, gentamicină, metronidazol și… nu-l mai rețin pe-al treilea. Mă gândesc la Tomiță. Mâine e vineri și am luat bilete la Rezistența. De-abia aștepta să-i asculte pe Zdob și Zdub. Doctorița Badea îmi spune că ar putea să mă opereze miercurea viitoare. Mie îmi pare ireală toată conversația și nu reușesc decât să dau din cap că am înțeles. De fapt, nu înțeleg mare lucru, dar e târziu și trebuie să mă grăbesc acasă, să-i cumpăr rechizitele. Peste o săptămână începe școala și nu știu când mă voi întoarce din spital. O văd pe doctoriță zâmbind larg și așteptând ceva.

-Nu sunt sigură că mă întorc luni, dar marți sigur, continuă ea.

-Scuze, n-am înțeles.

-Avem nuntă mare la Iași. Fiu-meu!

-Felicitări, să fie într-un ceas bun! Nu ar fi mai bine să mă internați luni?

-Nu, nu, mai bine să fiți în spital să începeți investigațiile. Îmi trebuie CT și ecograf până mă întorc.

O văd nerăbdătoare să termine și mă așez pe scaun să mă încalț. Salut și ies, oprindu-mă la recepție să plătesc.

A două zi, la opt sunt în fața cabinetului. Peste o jumătate de oră, apare o asistentă care începe să se ocupe de internare. Îmi ia tensiunea, temperatura, îmi face un test Covid și se chinuie să-mi facă niște analize de sânge. Încerc s-o ajut. Îi explic că are mai mari șanse să-mi ia sânge din brațul stâng. Venele mele nu sunt vizibile și nu se simte pulsul la palpare. Nu mă ascultă. Începe cu dreaptul, trece la stângul, nu reușește nici acolo. Cheamă pe o altă asistentă, care o ia de la capăt. Strâng pumnul cu putere. Transpir mult și mi-e foame. Nu am mâncat de aseară și încep să-mi pierd răbdarea. Într-un târziu, reușesc să-mi găsească o venă pe dosul palmei. Între timp apare și doctorița Badea și începe o discuție cu asistenta.

Liviu îmi tot scrie mesaje. E prima dată când lipsesc de acasă și nu găsește lucrurile de care are nevoie. Ar vrea să știe cât stau în spital, când mă operează, unde sunt adidașii de antrenament ai lui Tomiță, la cât trebuie să-l ducă.

Doctorița iese grăbită și nu apuc s-o întreb nimic. O asistentă mă cântărește și măsoară, apoi mă conduce într-un vestibul, unde mă dezbrac. Mă face să scot toate lucrurile din troler și să le pun în plase. Interzis cu trolerul, zice ea. Pe la unșpe fără douăzeci ajung în salon. Sunt frântă. Despachetez, răspund la mesaje și mă bag în pat.

Sunt singură în salonul cu două paturi, cu tavan înalt și o fereastră, prin care soarele bate puternic, direct la mine în cap. Mă ridic și îmi mut perna în partea opusă. Între timp, intră o asistentă care îmi pregătește prima perfuzie. Caută o venă bună pentru branulă. O luăm de la capăt cu ritualul. Mă înțeapă în ambele brațe, deasupra antebrațului, apoi pe dosul palmei, apoi se întoarce la brațul stâng. Între timp, aud zgomote pe hol și simt miros de mâncare. Asistenta îmi spune că perfuzia cu metronidazol va picura cam o oră. Vine ea mai târziu să mă deconecteze. Închid ochii și mă gândesc la vacanță. Au trecut doar opt zile de când ne-am întors. Sunt bronzată și, când închid ochii, mai pot vedea valurile lovindu-se de țărm și pescărușii rotindu-se deasupra plajei.

Ce-o fi făcând Tomiță la ora asta? O fi ajuns de la școală? Trebuie să-l sun, dar aștept să mi se aducă prânzul întâi. Se face unu și douăzeci. Liniște deplină. Nu mi-au adus prânzul și nici asistenta nu s-a mai întors să mă deconecteze. Mă ia cu amețeală. Mă uit în jur să văd cum pot s-o chem. Nu există niciun buton, ca s-o sun. Mă ridic și încerc să văd cum mă pot deplasa cu stativul. Trebuie să intru la baie, dar mă duc întâi s-o caut. Nu-i știu numele. Nu s-a prezentat și nici nu are ecuson. Am băut un bidon de apă, ca să-mi potolesc foamea. E pustiu pe coridor. Au plecat și fetele de la bucătărie. Intru în cabinet și o rog pe asistentă, care butonează telefonul, să mă desfacă.

-V-am spus că vin! Unde vă grăbiți?

-Păi, s-a terminat de-o jumătate de oră și trebuia să merg la baie. Mâncare când primesc?

-Nu sunteți băgată la porție încă. Deseară!

-Pot să merg la magazin să-mi iau ceva de mâncare?

– Nu, că doamna doctor n-a fost la vizită. Se supără dacă dispăreți!

-Șțiți cumva când vine?

-Când are timp.

La baie, încep să realizez că lucrurile nu s-au schimbat deloc în ultimii douăzeci de ani. Nu e apă caldă la robinet. Încerc și la duș, să știu ce mă așteaptă spre seară, E rece. Mai sucesc o vreme de el și îl las să curgă vreo zece minute. Apa devine călâie. Nu avem săpun, hârtie igienică și geamul nu se închide.

Mă întorc în salon, unde pe marginea patului vecin stă acum o femeie la vreo șaptezeci de ani, voinică și zâmbitoare. O salut și mă apuc să caut săpunul prin plasă. Dau de biscuiții cu miere. O întreb dacă vrea și ea. Zice că n-a mâncat de ieri, dar nici nu are de gând. Dimineață va fi operată; trebuie să-i scoată steriletul pe care l-a păstrat doujșapte de ani. Mă întreabă dacă tot la doctorul Florea sunt internată și vrea să știe ce caut în spital. Îi spun de abces și mă sfătuiește foarte entuziasmată să scot tot, că nu mai am nevoie de ovare și alte mărunțișuri.

-Scoți tot și nu mai ai treabă! Io am făcut șapte operații și nu mi-o fost frică.

Numai steriletul l-ai uitat înăuntru, îmi vine în minte, dar mă abțin. Vorbește fără pauză vreo jumătate de oră. Fereastra nu are perdele și soarele îmi bateîn ochi. Mă scuz și mă întind pe pat, cu gândul să-l sun pe Liviu. Lista cu ce trebuie să-mi aducă se face tot mai lungă. Baba îmi confirmă că nu avem nici apă potabilă.

Mă sună el între timp, să mă-ntrebe ce să-i cumpere lui Toma pentru sendviș. Se miră că trebuie să-i bage și castraveți murați și apoi mă întreabă și pe mine ce să-mi aducă. Nu mă pot concentra. A început să mă doară spatele rău.Nutella, întreabă el, dar ai voie cu d-astea? Am, am, grăbește-te, numa’! Liviu întreabă ce-a zis doctorița. Îi spun că n-a venit încă și îl las să-și vadă de cumpărături.

Stau întinsă, începând să realizez cu ce treabă sunt în spital. Eram convinsă că mă va primi dimineața, când am ajuns, și pot s-o întreb despre diagnostic, operație, cât trebuie să stau internată. O fi adevărat ce zice baba, că trebuie să-mi scoată ovare și tot? Aseară, când a zis de operație, eu m-am gândit la ceva de rutină, că mă operează să-mi extragă puroiul cumva, să dezinfecteze, nicidecum să-mi scoată ovarele!

Pe la șase, când primim cina, mă gândesc că am de așteptat până luni, ca să aflu mai multe. Încerc să mănânc macaroanele cu brânză, dar mi se învârt prin gură și nu vor să alunece pe gât. Sunt dulci. Mă așteptam să fie sărate. Le pun deoparte, cu gândul că pe mâine trebuie să mă organizez mai bine cu mâncarea. Mi-e foame. Liviu mi-a adus un pateu, o brânză topită și o franzelă. ȘiNuttela, dar acum aș mânca ceva cald, o ciorbă de fasole. Încep să caut pe Google abces ovare și găsesc tot felul de termeni noi și informații contradictorii. Histerectomie totală, subtotală, laparoscopie, ovarectomie. Citesc vreo două ore până încep să simt că am picioarele înghețate și tremur. S-a lăsat frigul. Mă uit prin salon. Pe marginea patului observ halatul. Mă îmbrac cu el și îmi învelesc picioarele cu hanoracul albastru, pe care l-am scos din plasă. Nu m-aș mai duce la duș, nici să mă plătești. Poate mâine, dacă se face cald peste zi. Baba sforăie fără griji. Mă uit la ea cu invidie. Paștele mă-tii de vrăjitoare!

Hoopa! N-am fumat de pe la trei, când a venit Liviu! Ia, să-mi pun un pahar de suc și să-mi aprind o țigară. Pâlpâie. Trebuie s-o pun la încărcat. Caut priza și apuc s-o bag, când se năpustește pe ușă o asistentă tânără și slabă, cu ochelari mari, roșii. Fără ecuson, fără prezentări sau introduceri. Pune perfuzia pe noptieră, trage stativul și mă conectează. Înainte să iasă pe ușă, îmi aruncă V-am lăsat o fiolă de algocalmin, pentru la noapte. Mă uit după ea și n-apuc să zic nimic. Scot telefonul de sub pătură și-l sun pe Tomiță.

La șase, mă trezește o asistentă să-mi facă o injecție cu gentamicină. Sunt buimacă. Visam că zbor deasupra apei ca o rândunică și atingeam dinadins apa cu pieptul. Era rece și îmi dădea fiori.

Trezitul brusc, cu zgomote puternice și becul aprins în ochi, îmi afectează stomacul ca un pumn în plex. Mă ridic și sting lumina după asistentă. Baba se întoarce pe partea cealaltă și se acoperă până peste cap. Mă bag și eu sub pătură cu gândul să-i urmez exemplul, dar trebuie să ies la baie. Mă întorc și deschid telefonul. Mi-a scris Sorana. Mă întreabă și ea ce-a zis doctorița și se oferă să mă ajute, dacă vreau să mă duc la alt doctor pentru a doua opinie. Mănânc biscuiți și beau apă, privind pe geam cum se luminează de ziuă. Îi scriu Soranei că o aștept pe doctoriță, să primesc prima opinie întâi, apoi adorm la loc.

Pe la zece mă trezesc și văd pe noptieră micul dejun. Mă uit la telefon și nu-mi vine să cred că am reușit să dorm atât. Baba a dispărut. Mănânc în silă. Ceaiul e rece și prea dulce. Aș bea o cafea, dar de unde apă caldă? Îmi pregătesc un festin cu apă călaie de la robinet, un pliculeț de Amigo și țigări. Bine că mi-am luat cinci pachete de Heets. Bag două țigări fără pauză și savurez momentul de singurătate. Parcă încep să gândesc mai clar.

O sun pe soacră-mea, cu gândul să obțin o ciorbă. Nu-mi răspunde din prima. O sun peste cinci minute.

-Da! Cine e?

-Ela, mama! Ce faceți?

-Eeeela! Spune-i lu’ Liviu să vină după noi, c-am plecat la cules. Măcar pe la doi să ajungă, să pună sacii în remorcă.

– Nu ți-o zis că sînt în spital? M-am internat de ieri dimineață, că trebe să mă operez.

-Ba mi-o zis!

– Poți să-mi trimiți niște ciorbă?

– N-am! M-am luat cu zacusca și n-am făcut nimic de ieri. Ăl bătrân o mâncat numa’ de pe cârpător!

Mă pedepseșți că fac pe deșteapta, așa-i? De patru luni îmi bagi pe gât propolis și ceai de salvie. Că să nu mai umblu pe la doctori, că și tu ai fost ca mine și-ai băut asta și ailaltă, și te-ai uns cu mir, și te-ai rugat, și-ai fost la Prislop…

-Bine, atunci. Vorbim mai târziu!

-Să vie Liviucu, da?!

-Da, da!

Pe la unu, vine masa. Ciorbă de legume cu melcișori. E fierbinte și mănânc repede, cu poftă, până încep să mă prind că n-are niciun gust. Încetinesc și o pun deoparte, s-o am în caz de urgență. În altă caserolă, avem o salată orientală stropită cu mult oțet. Mănânc, că mi-e foame încă, dar am un gust amar în gură. O fi de la antibiotice. Liviu nu vine azi și mâine. Se duc la cules cartofi.

A dat Dumnezeu să treacă și duminică. Spatele nu mă mai doare așa rău și mă trezesc nerăbdătoare să încep investigațiile. Pe la opt, vine o asistentă și mă anunță că ne ducem la CT și ecograf. Terminăm pe la zece, mănânc și o aștept pe doctoriță.

Mă plimb pe hol și dau de asistenta care a fost de serviciu vineri.

-Haideți în salon că trebuie să apară doamna doctor!

Intrăm și îmi dă două fiole de algocalmin.

-Au uitat fetele să vi le dea sâmbătă și duminică. Luați când aveți nevoie.

Am luat paracetamol din geantă, când m-o durut. Cine poate să bea algocalmin?

– Pot să vă întreb ceva?

-Ziceți!

-Operația mi-o face cu anestezie totală?

-Cu rahi!

– Nu știu ce-i aia.

-Rahianestezie, ca la cezariană.

Ne întrerupe doamna doctor. Asistenta iese.

– Bună ziua! Cum sunteți?

-Mai bine. Nu mai doare așa de tare.

– M-am uitat peste rezultate și diagnosticul se confirmă. Ne pregătim de operație.

– Puteți să-mi spuneți și mie diagnosticul?

-Păi, nu v-am spus?

-Ați spus că este un abces. Altceva nu știu.

-Abces tubo-ovarian. Operăm și scoatem ovare și trompe, că astea sunt afectate. Aaa! Uitam să va spun…vă operez mâine, că miercuri sunt programată la pașaport.

– Stați puțin! Puteți să-mi mai răspundeți la niște întrebări?

-Da, oricum veniți mai târziu în cabinet și facem pregătirea. Aveți de semnat hărtii și vă mai explic atunci.

-La cât timp după operație mă externați?

-Trei zile, patru. Imediat ce revine tranzitul.

-Și…

-Haideți, că vorbim mai târziu!

După ce dispare doctorița, îmi iau o vestă peste halat, schimb șosetele și ies în curtea spitalului. Îl sun pe Liviu, apoi pe Sorana. Îi scriu Luminiței, să știe la muncă de operație. Mă duc la chioșc, îmi cumpăr o napolitană Joe și o Cola Zero. Mă învârt în cerc printre copacii din spatele clădirii și vorbesc la telefon.Îl văd pe Liviu, încărcat cu două plase. Tomiță fuge la mine și mă îmbrățișează lung. Nu-mi vine să-i mai dau drumul. Ne așezăm pe o bancă și mă întreabă de operație. Nu e convins c-ar trebui s-o fac. Îl văd speriat, nepregătit. Încep să conștientizez că mâine, la ora asta, voi fi operată deja. Îl întrerup și mă întorc spre Toma.

-Ronnie ce face?

-Se bate cu Max. Și fură oasele.

-Tu-i dai de mâncare?

-Da, și îl duc la plimbare.

Îi arăt branula și îi spun că nu mă doare. E curios ce fac în salon, îi spun că mănânc Nutella și mă uit la filme pe telefon.

Mă despart cu greu de ei, dar e timpul pentru perfuzie. Mă sună Sorana. Se răstește la mine zici c-am supărat-o cu ceva.

-Nu te operezi tu cu Badea, ai înnebunit!? Liviu ce zice, el te lasă?

-Cred că speră să mă răzgândesc. N-am avut timp să mă gândesc la toate. Tot weekendu’ am vorbit singură și acum mă operează dimineață.

-Ți-am făcut rost de numărul lu’ Tănăsescu. E cel mai bun. Te externezi și mergem la el să vedem dacă chiar trebuie să-ți scoată ovarele.

-Stai puțin! Liviu pleacă în cursă lunea viitoare, speram să mă operez și să-mi dea drumul ăștia până atunci. Cine rămâne cu Toma? Și Tănăsescu ăsta unde operează, la Medlife? O fi o grămadă de bani!

– La Medlife mergi la consultație, dar de operat operează și în maternitate, la județean, din câte știu. Te rog să-i ceri ieșirea din spital dimineață. Îl sun eu pe Tănăsescu, te programez și vedem cu banii.

Pun telefonul pe speaker și încep să îmi curăț țigara. Așez un filtru și trag două fumuri.

-Bine, vorbesc cu doctorița…

-Fii atentă, iubire, că din februarie ai tot vorbit! Când a zis urologul că ai proces inflamator de ce nu te-ai mai dus la RMN?

A trecut o săptămână de când am plecat din spital. O aventură întreagă să poți ajunge la Tănăsescu. I-am tot spus Soranei că nu e nevoie să mă duc la cel mai vestit, dar n-a vrut să înțeleagă. Și acum e supărată pe mine că sunt nerecunoscătoare și tot insistă că trebuie să mă pun pe primul loc. Liviu a plecat în cursă, pe Germania. Vine peste zece zile. Pe Tomiță l-am dus la mama Suzi. M-au internat joi seară și bagă iar trei antibiotice în mine, să scadă inflamația. Tănăsescu a confirmat diagnosticul, am aflat și că e risc de peritonită, dar e foarte aglomerat și nu mă poate opera până joia viitoare. Îl sun pe Tomiță de câteva ori pe zi și plângem amândoi de neputință. Mama-soacră strigă să treacă în casă, să lase telefonul și îl pune să stea cuminte în fața televizorului ca un manechin. Se bagă în pat pe la șase și îl face răsfățat, că n-are stare să se uite la Hora TV de la ora aia. De-acum, mă sună neamurile unu după altul, că mama Suzi le-a spus la toți c-am ajuns la județean. Toți mă întreabă frumos dacă am nevoie de ceva, doar știu că nu au cum să vină la mine, că au treaba la câmp, și-apoi zic Sănătate! Doamne-ajută! Odihnește-te și te roagă, că ești pe mâini bune!

Salonul e mic, are un geam termopan, două paturi și baie în cameră. Avem apă caldă, mobilier și un televizor suspendat deasupra patului vecinei de salon. Danielae cu vreo zece ani mai tânără camine. Nu vorbește mult, dar îmi dă informații cu plăcere. Are accent moldovenesc și vorbește la telefon, cu nașii, socrii și cumnatele, când nu se uită la telenovelele de pe Acasă. Televizorul e aprins non-stop, dar sonorul este la minimum, fata mă lasă în pace, așa că nu am niciun motiv să mă plâng. Îmi povestește că și ea are un abces și așteaptă operația. S-a simțit bine cu steriletul și nu l-a scos când a expirat. Nu prea merge la doctori. Nici cardul de sănătate nu l-a activat decât acum vreo săptămână, când au luat-o durerile. Medicul de familie s-a amuzat pe seama ei. Ca tractoru’, ai mers înainte pân’ ai luat un cui în roată! Lucrează în fabrică și e mulțumită cu viața pe care și-a făcut-o aici în oraș. Are familie, o aud vorbind la telefon cu ei și spunându-le să nu vină în vizită, că nu are niciun rost să bată drumul din celălalt capăt al orașului.

Seara mă uit la documentare despre Marea Britanie, pe telefon. Transpir și am gura uscată, dar parcă reușesc să respir mai ușor cât mă uit la apele reci și întunecate, la iarba stralucitoare, plină de sevă. Visez să-l duc pe Toma la Lock Ness, când o să-mi revin.

Tratamentul meu s-a diversificat. Am trei antibiotice, Refen injectabil pentru inflamație, anticoagulant. Branula cedează tot mai des și asistentele o tot mută, dar rareori le reușește din prima și mă tot înțeapă, plasând-o în locuri tot mai dubioase. Aseară mi-au pus-o pe dosul mâinii drepte și peste noapte m-am trezit că nu pot să-mi folosesc mâna să mă șterg la fund. Am reușit după vreo zece minute să rezolv treaba cu stânga. M-am spălat superficial pe mâini și am răsuflat ușurată, dar dimineața m-am trezit că a dispărut cu totul. Am găsit-o în baie pe gresie. Când i-am comunicat asistentei că a zburat și trebuie să-mi pună altă, a zis doar No, să v-o puneți singură la loc!și a ieșit. După vreo două ore, a apărut una tinerică, cu părul mov și cu un aer arogant. Mi-a plasat o branulă solidă, bine sigilată, deasupra antebrațului și m-a privit victorioasă.

Se perindă asistentele ca-n gară, timpul de somn e tot mai scurt, la unșpe termin ultima perfuzie, la șase dimineața am prima. Sunt multe urgențe, salonul de primire e aproape și se aud vaietele și alergătura. Când se mai calmează lucrurile, armata de asistente dă televizorul pe Kiss TV, vorbesc tare și râd cu voci pline de satisfacție. Azi-noapte, pe la două, am apăsat butonul roșu. A venit o asistentă în vârstă pusă pe harță. Ce s-a întâmplat? E două noaptea, vă rog frumos să vorbiți mai încet. E locul nostru de muncă, ce vreți, n-avem voie să ne simțim bine? Ba da, dar vrem să dormim și noi, am zis, deși pe Daniela cotcodăcitul asistentelor n-a împiedicat-o deloc să doarmă.De a doua zi. am început să-mi regret curajul. Asistentele își văd de distracție, în schimb gentamicina devine tot mai dureroasă, perfuzia vine numai pe la trei, când mă pregătesc să ies în curte, și întrebările meleprimesc invariabil același răspuns, Vorbiți cu domn’ doctor! Nu știu ce să vă zic!

Mâncarea e multă și gustoasă, dar e greu să înghesui atâta mâncare între nouă și cinci. Mă lupt cu ele să nu-mi arunce resturile când vin la curățenie, ca să pot mânca înainte de injecția cu Refen de la unșpe. Apa de la robinet nu e potabilă nici aici. Avem voie să ne aprovizionăm de la rezervorul din salonul de primire. Profit de asta și car două trei bidoane de apă rece pe zi. Daniela bea puțin. Și la baie se duce rar. Mănâncă însă de zici c-a venit de pe front. Înainte de masă, e singurul moment când se ridică pe marginea patului și devine mai alertă.

-Putea să ne aducă două. Ce faci cu-n ou?

Doctorul Tănăsescu m-a vizitat de două ori. S-a uitat pe rezultate, două teste covid și două seturi de analize de sânge și mi-a zis doar Sunteți bine, așa-i? Am răspuns, da, destul de bine! A mai adăugat că trebuia să merg la control mai din timp și, când mă pregăteam să-l întreb ceva, a apărut asistenta, cu o urgență. A mai apărut o dată, peste două zile, Joi facem intervenția, vedem atunci ce scoatem și ce rămâne. Tranzitul? Ce să zic? Ar dura ceva să-i explic că vasul de toaletă e prea înalt pentru mine și, în ciuda fapului că mi-au adus infirmierele o scăriță, n-ajung nicicum în poziția optimă, și-ar mai fi și treaba cu regimul, că eu acasă mănânc fructe și legume, ovăz, cafea și biscuiți digestivi și… dar îl văd ca pe-un armăsar, bătând nervos din copită, și mă grăbesc să-l eliberez. Da, e în regulă! În schimb, vin la vizită doi doctori și o gașcă de rezidenți în fiecare dimineață, vorbesc despre noi de parcă nu am fi prezente și folosesc termeni din dicționarul de neologisme. Caut pe telefon ce aud și mai găsesc câte un răspuns la întrebările mele.Intră femeia de serviciu și mă întreabă cum mai sunt și eu încep să-i spun că am gura uscată de la antibiotic și o întreb ce să folosesc pentru herpes, că nu-mi trece nicicum. Îmi dau seama că m-a întrebat din reflex când scoate cârpa și începe să dezinfecteze. Toată lumea e îmbracată în uniforme viu colorate, femeile sunt coafate proaspăt, nimeni nu se prezintă, nimeni nu are ecuson. Să fiu a naibii dacă are vreo logică! Liviu râde ca prostu’ când îi povestesc.

Transpir mult și nu mă pot concentra. Daniela e bine și încercările mele de a deschide fereastra nu sunt primite cu ochi buni. Îmi dă voie să deschid zece minute și stau cu capul afară, încercând să înghit cât mai mult aer, până o văd dând semnalul să închid că se face curent. Între trei și cinci avem voie să ieșim. Nu mă vizitează nimeni deocamdată. Soacră-mea a promis că-l aduce pe Tomiță miercuri. Până atunci mă prefac în fiecare zi că am vizitatori și ies cu o mină grăbită, de parcă m-ar aștepta cineva.Daniela mă observă îndesându-mi țigările în buzunar și îmi atrage atenția că fumatul este interzis peste tot, că nu le place doctorilor. Îi spun mersi, o să am grijă!

E destul de rece, dar mă îmbrac și încerc să stau cât mai mult pe terasa de la chioșc. Îmi iau o cafea și fumez două-trei țigări. Privesc strada și mă gândesc că peste o lună, cu ceva noroc, voi putea merge și eu pe-aici, E Octoberfest și orașul e plin de turiști.

La întoarcere, o asistentă, mică de statură și zâmbitoare, mă zorește să merg cu ea, că mă așteaptă doctorița. Bag repede țigările în geantă, mă dezechipez și pornesc spre salonul de consultații. Acolo așteaptă o doctoriță pe care n-am mai văzut-o până acum. Mă privește lung și întreabă Tu ești steriletu’? Stau puțin pe gânduri și zic Nu, l-am scos mai demult. Se întoarce furioasă spre asistentă: Ce dracu mi-ai adus? Am zis să-mi aduci abcesu’. Asistenta mă conduce bombănind înapoi în salon Păi, și astalaltă-i cu abces! și o zorește pe Daniela să-mi ia locul.

Miercuri încep pregătirile pentru operație. Mă vizitează anestezista și mă pune să semnez hârtii. Îmi spune că o să fiu operată cu anestezie totală și îmi dă amănunte.Încep să-mi ardă obrajii și să respir haotic.

-Am crezut că se poate rezolva cu anestezie ca la cezariană.

-Nici vorbă! Va dura două ore în cel mai bun caz. Și vei fi intubată.

Între timp mă sună soacră-mea că au ajuns în curtea spitalului. Tomiță mă privește cu teamă și apoi se lipește de mine.

Ne așezăm pe terasă și Toma stă pe genunchii mei. Ne împletim degetele și îi miros părul ascultând despre doamna lui și cea mai bună colegă, Daria. Mi-au adus prune și pere din grădină. Mănânc multe și începesa mă doară stomacul, dar nu mă pot opri. Soacră-mea îmi zice de toate vecinele, ce diagnostic mai au și unde le mai doare și-apoi revine la mine.

-O zis și Doina că de la a doua injecție ți se trage. Că tu ai făcut-o și pe-a doua!

-Ce, mamă? Vaccinu’?

-Da, injecția aia de v-o obligat și-acum ai rămas fără umanitate!

Liviu ne sună și el cu video din Duisburg și îi arată lui Toma ce i-a cumpărat. Mie îmi spune să nu-mi fie teamă, că sunt tare și-o să mă refac ușor.Ne luăm rămas bun și îmi dau seama că am în plase ouă și lapte de bivol, deși am rugat-o pe mama Suzi să se astâmpere. M-a sfătuit să i le dau înainte de operație. Aștept să plece și intru la chioșc, unde o vânzătoare negricioasă le acceptă fără să se fandosească prea mult.

Mănânc iarbă. E fragedă și zemoasă, cu gust de cătină. Sunt îngenuncheată și rup cu mâna dreaptă, apoi duc la gură. Aud un zgomot și pe cineva care îmi spune lăsați masca pe față. Nu reacționez. Nu știu dacă vorbește cu mine. Sunt aproape de pârâu și calc desculță pe malul nămolos. Bipăit și cineva care zice N-o să puteți respira dacă nu vă potoliți!.

Mi-e sete. Deschid ochii și îmi recunosc bidonul cu apă pe noptieră. Ridic la gură și mă lovesc de o mască legată după urechi. Aparatul cu oxigen face zgomot când o îndepărtez. E semiîntuneric. Asistenta are ochii cârpiți de somn. Zice stați să va fac Fraxiparina, înainte să va culcați. Și nu mai puneți mâna pe masca aia!

Mă trezesc pe la opt în miros de clor. Femeia de serviciu a aprins toate becurile din salon să dea cu mopul. Mă uit la telefon, văd ceva notificări, dar nu reușesc să citesc încă. Închid ochii. Mi-e sete, mai beau o gură de apă, dar e caldă și începe să-mi fie greață. Încerc să mă ridic un pic. Nu am putere. O infirmieră vine cu micul dejun. O rog să-mi pună apa în frigider pentru o jumătate de oră. Nu sunt convinsă că înțelege, fiindcă începe să strige că asta-i apa ce-am primit-o și nu are de unde altă. Repet ce-am zis și se duce s-o bage în frigider.Reușesc să mănânc un iaurt. Mi-e greață și am gura uscată. Pe la zece vine o asistentă care începe să mă pregătească să mă ridic. I se alătură o infirmieră înaltă, împingând lângă pat un scaun cu rotile. Îmi dau indicații, să mă pot așeza în fund. Doare oricum te-ai suci. Mă ridic în picioare cu greu, dar amețesc și trebuie să renunț. Infirmiera mă ajută să mă ridic din nou și să ajung în scaun. Agață grăbită bagajele mele și pornește spre salon. Mă țin strâns cu mâinile de cadru. În oglinda liftului mă privesc și mulțumesc Domnului că m-am trezit.

Sunt dusă într-o rezervă cu un singur pat, unde infirmiera mă ajută să mă așez, îmi pune bagajele lângă noptieră și se pregătește să dispară. O rog să-mi dea sticla de apă și telefonul înainte să plece. Încep să citesc mesajele. Liviu mi-a scris șapte. Sorana patru. M-a sunat soacră-mea. Toate sunt de ieri după-amiază și seară. Înseamnă că nu am fost conștientă după operație până azi-dimineață. Nu le-a răspuns nimeni la întrebarea dacă mai trăiesc. Încep să le răspund. Pe soacră-mea mă pregătesc s-o sun, că vreau să-l liniștesc pe Toma.Mi-e foarte greață. Mă tem că o să vomit și nu știu dacă pot coborî singură din pat. Mă pregătesc să apăs pe butonul roșu, dar observ că e acoperit de rama patului și e la distanță de cel puțin un metru de locul unde aș putea ajunge. Mă agăț de mânerul care atârnă deasupra patului și fac o mișcare bruscă spre margine. Doare rău. Rămân așa. Mă ridic apoi, dar unul dintre tuburile de drenaj s-a băgat după bara de protecție. Îl scot, dar i-am smuls dopul și curge din el un lichid roșu. Mă îmbrac cu halatul, pun pungile în buzunare, ca să nu le târ după mine, și mă duc încet pe hol să strig după asistente. Una dintre ele, pieptoasă și cu față de Doamna Doubtfire, mă ia la rost Unde-ai pornit? De ce nu suni? Nu știu cu ce să încep. Îmi vine să vomit, puteți să-mi dați o tăviță? Și s-a smuls capacul de la punga asta! Vine cu mine în salon și se uită scârbită la urmele de sânge de pe pat și podea. Îmi lipește drenul cu leucoplast, pune o tăviță pe noptieră și dă să plece. Vine femeia și curăță mai târziu! Altceva? Păi, da! Nu ajung la butonul roșu și nu pot sări din pat de câte ori am o problemă. Se duce și vine peste douăzeci de minute cu o coadă de mop. Împingi cu ăsta! Mă așez în pat și exersez apăsatul peste umăr, pe pipăite, Îmi vine să vomit. Încep să icnesc și scot ceva albicios. Îmi clătesc gura și scuip. O sun pe soacră-mea, îi spun scurt că sunt bine și că sun mai târziu să vorbesc cu Tomiță. Am nevoie de câteva minute. Mă întind și închid ochii. Ațipesc și mă trezesc. Am tot senzația că bipăie oxigenul. Îmi vine să vomit iar. Nu vomit, dar nu mai am curaj să mă odihnesc. Am băut mult de când m-am trezit și trebuie să merg la baie. Nu știu cum o să fie. Mi-au scos sonda când am plecat de la reanimare, dar nu știu dacă pot urina pur și simplu. Sunt amorțită toată. Mă dau jos din pat, îmi iau halatul pe mine și bag pungile de dren în buzunarele halatului, ca să am mâinile libere. Intru la baie. Nu este hârtie igienică. Mă întorc în salon și îmi cautplasele. Mă aplec lângă noptieră, dar amețesc și mă lovesc cu capul de ea. Încep să transpir și mă înfundă tusea. Mă așez pe pat și beau o gură de apă. Între timp, intră o doamnă și-mi așază o caserolă pe noptieră. Mă întreabă ce fac. Mă uit la ea și nu răspund. Știu eu ce fac? O întreb dacă poate să-mi pună bagajele pe pat, să-mi caut prin lucruri. Găsesc biscuiții, hârtia igienică, încărcătorul.După ce iese, deschid caserola și mă izbește mirosul de cârnat afumat. Este tochitură cu mămăligă. Mi-e foame rău, așa că îmi iau furculița și încerc să gust. Duc la gură, dar mirosul mă face să vomit. Iau caserola, deschid geamul și o arunc în mijlocul curții între muncitorii care sparg ceva prin curte, de când am ajuns în salon. Încep să strige Băi, nebuno, vrei să ne omori?! Închid geamul și încep să urlu și să arunc lucruri prin salon. Izbesc cana de ceai de perete.Fir-ați ai dracului de dobitoci cu tochitura voastră! Încep să tușesc și mă așez în genunchi. Tușesc până îmi dau lacrimile. Observ că am un apel. Cine l-o fi pus pe silent? Mă ridic cumva și ma așez pe marginea patului. E Sorana. Știu că va dura.

-Alo! Salut!

– Slavă Domnului că mi-ai răspuns! Da’ ce ai? Ți s-o schimbat vocea.

-Am răgușit de la strigat. Mă gândeam că se umple salonul de spectatori, da’ n-o venit nimeni.

-Cum o fost operația? Ești bine?

-Bune întrebări! Sunt convinsă că toate-s bune, altfel nu cred că m-aruncau în salon, fără nicio pregătire. Mi-e greață și nu pot să gândesc clar.

– E efectul anesteziei, Mâine va mai trece. Trebuie să ceri ajutor.

-Am fost la ele. E un efort foarte mare și…

-Am crezut că o să stea o infirmieră cu tine, primele ore, să vadă cum te descurci.

-Și eu.

-Mă bucur că a trecut cu bine. Eu ajung numai luni.

-Cum e?

-Îmi place. E destul de intens. De la zece la patru avem întâlnirile și, spre seară, socializare Am cunoscut un tip super, dar cred că e însurat.

Vorbim vreo oră despre cum au decurs lucrurile cu operația. Sorana râde când îi povestesc de tochitură, Îmi vine și mie să râd acum. Îmi reamintește că am fost operată de cel mai bun și că trebuie să fiu mai calmă, să mă concentrez pe refacere. Pe la cinci vine femeia de serviciu, să curețe petele de sânge, și îmi dă o cămășă de noapte curată. Apoi vine mâncarea, ceai și macaroane cu pesmet. Mănânc în silă, dar iau ceaiul și îl duc la baie, dau drumul la aerisire, îmi pun capotul și bag țigările în buzunar. Mă pregătesc cu o bucată de hârtie igienică și pentru resturile țigării și mă așez pe toaletă. Reușesc să urinez, nici eu nu știu cum, că nu simt nimic. Fumez și beau ceai, am gura uscată și amețesc, dar mă uit în oglindă și mă simt ca o învingătoare. Încep să-mi dau seama că eram în sevraj. După perfuzie, mă uit o vreme la TLC și adorm.

Dimineață, după tratament, apare și doctorul. E foarte încântat de cum a decurs operația.

-A fost o operație complicată, dar sunt încrezător c-am făcut treabă bună. Am scos uterul, ovarele, trompele și apendicele. Colul uterin nu l-am scos, fiindcă era lipit de vezică și riscam…

-Apendicele? Am avut o operație de apendicită acum nouăsprezece ani. M-a operat doctorul Vărzaru.

-Noi am scos apendicele, nu știu el ce-a scos! Trebuie să vă mișcați mult prin salon. Peste trei zile scoatem tuburile și, dacă începeți să aveți tranzit fără probleme, putem vorbi de externare.

-Pentru menopauză puteți să-mi prescrieți ceva?

– Peste o lună, veniți la cabinet și discutăm.

Tranzit! Asta-i parola! Caut portofelul și-mi număr banii. O sută paișpe lei. Ies pe hol și întreb de doamna Lili, infirmiera care zâmbește tâmp de câte ori o salut. O chem în salon și îi pun suta de lei în mână. Doamna Lili, am nevoie să-mi faceți niște cumpărături la chioșcul din curte. Un kilogram de pere, două bidoane de Kefir, biscuți digestivi, două pachete, și zece pliculețe de ness. Nu contează. Brassero, dacă e! De restul, beți cu colegele câte-o cafea! Țigări am.

Violeta Berea s-a născut în 1973, în Șercaia, Brașov, și este absolventă a Facultății de Litere, în cadrul Universității Transilvania din Brașov (1997 și 2007). Deși a început să scrie în timpul liceului și a fost inspirată de întâlniri providențiale cu Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Cornel Moraru, a început să-și descopere vocea abia după 2006, când a participat la cursul de scriere creatoare al lui Florin Iaru. Au urmat cursuri cu Marin Mălaicu-Hondrari, Cosmin Perța, participările la CWS și publicarea de proză scurtă în revistele „Iocan”, „Revista de Povestiri”, „Ficțiunea Optm”, „Toplitera”, „LiterNautica”.