„Sunt profund atras de Literatura”

Andrei Mocuţa (n. 1985) este un tânăr şi foarte talentat prozator, care a debutat foarte devreme, în 2006, cu un volum intitulat „Povestiri din adânci tinereţi (Cartea Românească). Volumul se născuse în timpul confruntării cu boala, o experienţă de viaţă sosită prea devreme, care maturizează forţat şi – poate – înţelepţeşte „tinereţile” după modelul „adîncilor bătrîneţi” (joc de cuvinte la care trimite titlul cărţii). De atunci au mai urmat câteva volume, toate cu proză (foarte) scurtă (flash fiction sau microficţiuni, cum spun englezii sau francezii), toate excelente: „Porcilator” (Editura Brumar, Timişoara, 2009), „Trei povestiri” (Editura Mirador, Arad, 2010), „Şercan” (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012) şi „Literatura” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015), plus un volum de poezie, „Nu există cuvinte magice” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Andrei Mocuţa dă dovadă de o maturitate precoce a percepţiei vieţii, care – alături de o sensibilitate poetică aparte – îl face să scrie proză (foarte) scurtă cu o mână sigură, de prozator experimentat. Această precocitate mai conferă un atu textelor sale – pe câtă fragilitate (delicateţe), pe atâta cruzime (a imaginilor, a replicilor, a personajelor).

Volumul „Porcilator” pune în paralel două experienţe de viaţă şi două personaje: bunicul şi nepotul, primul trecut prin Al Doilea Război Mondial, celălalt trecut şi el prin propriul război (lupta cu cancerul) – „Fiecare cu războiul lui”, cum sună titlul uneia din povestiri. La finele „Prefeţei”, Andrei Mocuţa dezvăluie, de altfel, resorturile acestei cărţi: „Cartea de faţă e un omagiu adus bunicului şi s-a numit iniţial «Distilatorii». Doi povestaşi care îşi distilează amintirile şi viaţa, cuprinşi de aburul ţuicii şi al neantului”.

„Şercan” mută poveştile sale inepuizabile în spaţii exotice, asiatice şi africane, poveşti iniţiatice şi totodată parodice, intertextuale – fiindcă Andrei Mocuţa e, în fond, un scriitor postmodern, un fan al lui Salinger (despre care a scris o teză de doctorat, publicată în volum) şi un amator de (anti)eroi ai culturii pop (vezi titlurile celor două volume!), dar şi de aluzii livreşti cât se poate de subtile. Volumul e impregnat de înţelepciune orientală, zen şi budistă, iar povestirile spuse cu talent de autor împrumută adesea o alură de koan.

Ajungem acum la volumul din 2015, „Literatura” – pe care vi-l propun drept cartea acestei săptămâni. „Literatura” este, cred, cel mai bun volum de proză scurtă, de până acum, al lui Andrei Mocuţa. Intertextual cu fineţe şi umor, volumul transfigurează – evadând adeseori în fantezie şi pură poezie, contrapunctate însă de secvenţe brutale, cruzime şi absurd – experienţele cotidiene ale unui tânăr profesor la o şcoală de la capătul lumii: „Mă trezesc ameţit. Am obiceiul să organizez un chef monstru înainte de începerea anului şcolar. Nu sunt alcoolic, trag foarte rar câte o beţie, dar şi atunci când o fac, se lasă cu urmări neprevăzute. Veţi crede că sunt un licean cu hormonii în pioneze ce ţine cu tot dinadinsul să ardă etapele adolescenţei. De fapt, sunt profesor. Nu mi-e ruşine s-o spun, însă la drept vorbind sunt mai degrabă un adolescent întârziat” – scrie personajul-narator la începutul primului text („Mă opresc aici”). Acest narator (la persoana I) se regăseşte în multe dintre microficţiuni – în confruntările sale de-a dreptul tensionate (se ajunge şi la bătaie, în curtea şcolii!) cu elevii dificili (majoritatea repetenţi) pe care-i are la clasă (adevărate scene de film!). Şi totul e asezonat cu aluzii livreşti şi intertext ironic, ca un soi de „căptuşeală” fină, de pliu livresc al naraţiunii brute, de prim nivel.

Iată, de pildă, această proză delicioasă, intitulată chiar „Literatura” (precum titlul volumului). Literatura devine aici, la modul literal, concret, o… femeie în carne şi oase; de altfel, atracţia pentru literatură – de care dă seamă fiecare text din acest volum – e percepută, aşadar, la modul senzual, ca atracţia pentru o femeie (nu degeaba unul dintre motto-uri sună aşa: „Sunt profund atras de Literatura”, şi e atribuit unui personaj al lui Salinger). Ei bine, în secvenţa de mai jos, Literatura însăşi e cea care face avansuri:

„I-am simţit coapsa caldă frecându-se de mine în timp ce a trecut de cealaltă parte a catedrei. S-a sprijinit pe coate şi a apropiat buzele de urechea mea dreaptă:
-Îmi placi, profu. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să nu sune ciudat…
-Ridică-ţi decolteul şi încearcă să formulezi cumva, îi zâmbesc ironic, privind-o ţintă în ochi.
-Am auzit că eşti cel mai tare prof din şcoală, că orele tale sunt cele mai mişto, pline de viaţă şi amuzante…
-Vai, îţi mulţumesc… ă, nu am avut plăcerea să-ţi aflu numele.
-Literatura.
-Îţi mulţumesc, Literatura. Dar sunt sigur că acesta nu e numele tău adevărat şi încerci doar să-mi intri sub piele.
-Ba da, profu, s-a ridicat Dopu din ultima bancă. Să moară mama! Aşa o cheamă, e soră-mea!
-Voi fi directă, profu, a zis Literatura punându-mi palma pe umăr. Dacă e pe bune treaba aia cu păsărica şi vrei cândva să…
-Sper că glumeşti! am săgetat-o cu privirea.
-Nu, pe bune, pentru un zece…
M-am ridicat în picioare:
-Voi credeţi că totul se poate cumpăra?!
-Da, a zâmbit ea gingaş. Lasă-mi doar numărul de telefon şi mă ocup eu de restul”.

Apare în fragmentul citat un alt personaj recurent în scurtele povestiri, Dopu, ţiganul masiv (cu care se bate profesorul în curtea şcolii), repetent de… zece ani şi „după toate probabilităţile, era pe cale să-l pice pe al unsprezecelea” (v. povestirea „Dopu”). El e personajul mai multor microficţiuni (alături de alţi membri ai familiei, tatăl, sora) şi asigură doza de tensiune, de forţă brutală a textelor. În fond, tensiunea pe care se joacă prozele lui Andrei Mocuţa e aceea creată de contrastul puternic între brutalitatea şi violenţa realului versus fantezia, fragilitatea, poezia imaginaţiei – s-ar spune că prozatorul exorcizează prin scris violenţa cotidianului şi, de multe ori, a vieţii înseşi (circulă prin texte şi fantoma unui poet de geniu, aşa-numitul Francisc Vinganu…).

Structurat în şapte secţiuni („Din dragoste pentru căţei”, „Facem cunoştinţă”, „Mandala”, „Dragoste în catifea albastră”, „Semantică”, „Un fel de erou”, „Kafkaesque”), volumul de proză scurtă nu duce lipsă – ba dimpotrivă – de umor şi (auto)ironie. Motiv pentru care, indiferent de tonalitatea de bază, fiecare proză are potenţialul de a seduce orice tip de cititor (chiar şi mai puţin avizat, şi mai ales publicul tânăr).Vi-l recomand! (a se vedea mai jos câteva texte, la rubrica „Atelier”)

Andrei Mocuţa, „Literatura”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 192 p.