Trei cititori lipsiți de orice chef

Am găsit, nu de mult, că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme într-un interviu, fără ironie, că este un cititor cît se poate de precar („un mauvais lecteur”, spune), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ. I se părea că citise mult prea puțin, cîțiva clasici (Racine, Balzac, Verne, plus Sade, care e un prozator foarte dubios etc.) pe care îi comentase, de altfel, abundent și excesiv, ignorînd nume și opere la fel de prestigioase. Își reproșa, cum ar veni, că gîndise prea mult și citise prea puțin.

Firește, dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat un cititor „ideal”, cu excepția celor care aplică „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect. Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție pacientă, iar reflecția cere timp, perseverență, nimeni nu gîndește de plăcere și dezinteresat. Sensul nu se ivește dintr-o dată și nu se oferă de la sine, oricît de iscusit exeget ai fi. Altfel spus, interpretarea unei cărți nu reprezintă aproape niciodată un rapt mistic. Formularea unei ipoteze critice, activitatea propriu-zis hermeneutică presupun o strădanie îndelungată. În fond, nu citim niciodată, recitim. Afirmația lui Nabokov consemnează o evidență prețioasă. Abia re-citirea e o lectură adevărată.

Așadar, nu-l cred pe Barthes un cititor rău și nici nu socot că proceda greșit, cînd citea meditativ, analitic, minuțios. Ar fi procedat rău, am impresia, doar dacă ar fi trecut într-o singură zi (și în mare viteză) printr-o mulțime de cărți, dintr-un simplu divertisment.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), Paul Valéry (un înțelept care nu mi-a devenit niciodată foarte simpatic) a fost un cititor și mai rău. Citea puțin, pe alese, și se mîndrea cu asta. A încercat, în mai multe rînduri, să-și justifice lacunele, lipsa de entuziasm pentru unii autori. Nu știu, în schimb, dacă gîndea foarte mult, în „Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci” mi s-a părut mai degrabă opac (cine gîndește limpede se exprimă limpede), dar e vorba de o lectură de odinioară, m-am ferit s-o repet, cartea nu mi-a plăcut.

Pe lîngă o cuvîntare la Academie despre Anatole France (în care nu spune aproape nimic despre scrierile lui Anatole France, nici măcar despre „Grădina lui Epicur”, care ar fi trebuit, în principiu, să-l inspire), a rămas de pomină articolul consacrat lui Marcel Proust, în „La Nouvelle Revue Française”, care se voia un omagiu pios la moartea prozatorului și nu reprezintă, azi, decît un text extrem de bizar, o mică blasfemie. În articolul său, Valéry afirmă nonșalant că nu l-a citit cu maximă atenție pe Proust și nici cu plăcere. A străbătut un singur volum din „În căutarea timpului pierdut” și a intuit imediat că are de a face cu un autor original, cu un novator. Dar proza lui Proust i s-a părut mai degrabă încifrată. Iar pentru obscuritate, Valéry (el însuși un scriitor dificil) nu-și găsea nici o vocație.

Un cititor și mai precar, și mai capricios decît Valéry, a fost, din cîte-mi amintesc, bunul Michel Eyquem de Montaigne. Avea două însușiri foarte căutate printre savanții de azi: mai întîi, îi lipsea răbdarea să citească mai mult de un ceas, era un agitat, un hiperactiv, și, al doilea, uita foarte repede. Într-un eseu, spune decis că a parcurs cu multă atenție cutare tom, dar n-a reținut absolut nimic din paginile lui. Montaigne nu avea sfieli. Dacă ai citit o carte și, peste o vreme, nu-ți mai amintești mare lucru din ea, nici măcar că ai deschis-o într-un moment de distracție, nu poți fi un cititor foarte bun, chiar dacă acea carte nu era una memorabilă.

Scopul lecturii, în opinia multora, este să ne lărgească brusc (și definitiv) erudiția și să ne iuțească mintea. Inteligența lui Montaigne a fost întotdeauna mai iute și mai vie decît memoria lui.