Universalizarea romanului (interviu cu Saul Bellow)

Vă invit să citiți în acest număr al Literomaniei, un fragment dintr-un interviu cu romancierul american Saul Bellow, apărut în 1972 în „The Contemporary Writer”, iar la noi, în 1977, în revista „Secolul 20” nr. 200, în traducerea lui Radu Lupan.

Universalizarea romanului

Î. Perioada de internaționalizare a romanului s-a terminat sau pot încă scriitorii din Statele Unite să învețe ceva de la cei europeni, în special de la confrații lor contemporani din Franța şi Germania?

B. Literatura, ca și pictura, depăşeşte azi barierele naționale. De fapt reprezenta dintotdeauna o mişcare internațional-europeană, pe cale să devină acum universală. În fiecare an ni se oferă tot mai multe cărți japoneze, indiene și africane, iar respectivii autori japonezi, indieni și africani ne citesc, desigur, și ei. Mie mi se pare că scriitorii francezi și germani din ultima vreme au luat mai mult de la americani, decât au fost în stare americanii să ia de la ei.

Î. Ar putea oare scriitorii din Statele Unite să învețe ceva de la scriitorii europeni, îndeosebi de la cei francezi și germani mai recenți?

B. Nu-s prea încântat de romanele franceze mai noi. Deşi unele din ele arată o puternică infiuență americană. Francezii au fost dintotdeauna atraşi de literatura noastră. Într-o vreme erau îndrăgostiți de Fenimore Cooper și Buffalo Bill; suprarealiştii erau extaziați de Nick Carter, iar Gide îl iubea pe Dashiel Hammett. Sartre a înghițit o puternică doză de Dos Passos. După părerea mea, greșeala principală a romanelor franceze actuale e că sunt excesiv conceptuale. Ele se sprijină prea mult pe istoria filozofiei… Stilul école normale îşi pune vizibil amprenta pe multe din ele. Adeseori romanele franțuzeşti iau forma unei demonstrații logice sau dezvoltă în mod sistematic nişte postulate. Prefer să-mi învăț filosofia de la filosofi. Asta nu înseamnă că mă opun ideilor în roman. Un mare defect al romancierilor americani este evitarea gândirii. Uneori ei par să ia o atitudine anti-intelectuală pentru a se identifica cu masa americanilor şi se comportă ca nişte populişti neduşi la şcoală. Ceea ce-i fals. Cei mai mulți dintre ei sint foarte sofisticați.

Scriitorii nu sunt atât de radicali pe cât ar vrea să pară. Adică, ei simt o nevoie puternică de a lua poziții extreme, dar imaginația nu ține pasul cu nevoia. Lumea este infinit mai senzațională decât închipuirile lor. Ei nu pot ține pasul cu ea și asta îi exasperează.

Î. Schițați un plan general al romanelor dumneavoastră înainte de a le scrie?

B. Aş dori să fiu în stare s-o fac.

Î. În ce măsură sunteți preocupat de structura romanelor dumneavoastră?

B. Până la insomnie, dar după cât se pare nu pot face nimic în chestiunea asta.

Î. Începeți cărțile, de obicei, cu un concept sau cu o fabulă?

B. Fabula e un termen aristotelic şi nu mă simt deajuns de puternic ca să mă măsor cu această noțiune. Fără îndoială însă că pornesc cu ceva ce ar putea fi descris drept un concept – o idee de lucru, un sentiment, un fel de excitație.

Î. În ce măsură considerați romanele dumneavoastră ca o metodă de rezolvare a unor probleme ?

B. În străinătate există în general impresia cả nu ne putem justifica existența. Dacă aș împărtăşi acest sentiment, n-aş mai trebui să scriu romane.

Î. Vi se întâmplă vreodată ca în febra scrisului să vă pomeniți că adoptați o poziție cu care în mod conștient nu ați fi de acord ?

B. Da, foarte des, și cred că acesta e semnul cel mai adevărat că lucrez bine. Dacă totul merge cum vrei și nu simți nici un fel de opoziție, e foarte probabil că te afli într-o găoace, rege al spațiului infinit.

Î. În ce măsură personajele dumneavoastră devin independente ?

B. Dacă le împovărez fắcându-le să aibă o atitudine plată sau inertă, se pare că nu acceptă aşa ceva. Adevăratul motiv al scrierii nu este încercarea de a ajunge la o scriitură netedă, ci de a descoperi adevărul intern al personajelor.

(..)

Î. Ați vrea să ne împărtăşiți câteva păreri despre scriitorii contemporani?

B. De fapt evit să discut despre scriitorii contemporani. Aş vrea să spun că-l admir foarte mult pe J.F. Powers. Mi-a plăcut deajuns de mult „The Ginger Man” al lui Mr. Donleavy. Am considerat romanul foarte amuzant și emancipat. Îl admir pe John Cheever, pe Wright Morris, pe Ralph Ellison, pe William Gaddis și pe mulți alții… În literatura modernă există tendința de a câştiga o anume suplețe împotriva restricțiilor impuse de generațiile americane. Lui Samuel Butler, de pildă, îi plăcea eliberarea de atitudinile și de retorica victoriană. Anderson și Hemingway, de asemeni. Donleavy se desprinde de regulile bunului roman, ca de dogmele responsabilității, căsắtoriei etc. Fără îndoială că astfel ucizi nişte cadavre. Căsătoria, toți o atacă. Familia, toată lumea se leagă de ea. Nu e prea greu să fii radical în felul acesta, când opinia burgheziei e aproape în întregime de partea ta. Scriitorii nu sunt atât de radicali pe cât ar vrea să pară. Adică, ei simt o nevoie puternică de a lua poziții extreme, dar imaginația nu ține pasul cu nevoia. Lumea este infinit mai senzațională decât închipuirile lor. Ei nu pot ține pasul cu ea și asta îi exasperează.

Î. Ce părere aveți despre critica modernă?

B. Am sentimentul că cea mai mare parte a criticii e o formă rivală de literatură imaginativă. Înainte atitudinea mea față de critică era total ostilă. Acum a început să se schimbe.

Cei mai buni dintre scriitorii moderni au un aparat teoretic formidabil – Joyce, Mann, Eliot, Yeats, Pound… Este un articol de credință modernă că nu trebuie să repeți ceea ce s-a mai făcut și fiecare artist de avangardă se teme de superfluu și are oroare de gesturi orgolioase. Ar trebui ca funcția criticii să fie aceea de a elibera imaginația scriitorilor de povara comparației istorice. În cazul în care critica ar răspunde acestei obligații, imaginația romancierului ar putea fi degrevată.

Î. Ați vrea să ne spuneți câte ceva despre felul în care scrieți?

B. Fiecare scriitor învață să facă o serie de lucruri în mod expert şi adesea este tentat, când e în încurcătură, să joace cu multă pricepere. Adică atunci când are îndoieli, el face ce ştie mai bine. Are încredere în priceperea sa ca oricare alt profesionist. Când lucrul acesta se întâmplă, atunci el nu mai este un artist – a eşuat… În literatură, a fi meșteșugar înseamnă sclavie, iar literatura noastră este teribil de profesionalizată și mărginită.

(„The Contemporary Writer”, 1972)

În româneşte de RADU LUPAN

Sursă foto aici