„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XXIV)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a douăzeci și patra parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

27

Ce aşteptam, de fapt, ce era, de s-ar fi petrecut, arătat, ivit. De unde certitudinea schimbării. A aştepta, am auzit zicându-se, e începutul noului, germenele vieţii, prima perioadă a oricărei dezvoltări. E de ajuns să ne gândim la misteriosul somn al seminţelor, în învelişurile lor, la întunericul şi umezeala din pământ şi la cea din pântecul mamei. Aşteptarea este o fază creativă şi necesară, şi oare nu stă scris undeva într-un text religios: toate lucrurile vin la cel care ştie să aştepte. Fireşte, e nevoie de disciplină. O interiorizare, o retragere în sine e necesară. Biruinţa nerăbdării, a lăcomiei după viitor, duce la eliberare. E de năzuit o aşteptare fără dorinţe, una deschisă, simplă, întoarsă spre sfinţenie.

Începusem să înnobilez aşteptarea, s-o altoiesc, precum se altoiesc merii. Am picurat o aşteptare preţioasă peste aşteptarea obişnuită şi am aşteptat. Astfel, zăceam adesea, cu picioarele moi, lipsite de reacţii, cu braţele lipite, fără nicio mişcare. Chiar şi respiraţia părea că s-a oprit. Orele, tot ce mă înconjura, se scufundau sub mine. Am lăsat seara să fie seară, nu atingeam lampa. Priveam şuvoiul de lumină, îl vedeam înflăcărat apoi dispărând, aşteptam până orbeam, până ce masă, scaun şi pereţi se prăbuşeau fără zgomot şi cenuşa lor se înălţa. Des mă gândeam la Schep-en-ese, mumia care dormea în biblioteca unei mănăstiri, înfăşurată artistic în fâşii de in. Mă gândeam la carnea ei împietrică, la pielea uscată peste oase, la micuţa, înnegrita ei faţă de prinţesă egipteană. Mă gândeam la aşteptarea ei de trei mii şi cincisute de ani. La aşteptarea sărutului dătător de viaţă al unui zeu, al unei zeiţe, ori al unei străvechi raze de soare.

„Ce dulce e să megi la lac, acolo mă scald în faţa ta şi te las să-mi descoperi frumuseţea prin udele veşminte ţesute din in regesc. Cobor cu tine în apă, mă scufund şi revin la tine cu un peşte roşu frumos aşezat pe degetul meu. Vino şi priveşte-mă…”

(fragment dintr-un vechi cîntec de dragoste)

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)