„Vremea tatălui” de Petre Barbu (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „Vremea tatălui” de Petre Barbu, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd.

Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.

Petre Barbu

Vremea tatălui

– fragment –

Turnarea fundaţiei a început de Sfântul Nicolae. Silviu m‑a acostat de dimineaţă, pe marginea unei gropi pe care o contemplam, mi‑a pus în braţe un caiet cu coperţi cartonate, mi‑a spus să‑mi fac rost de un pix şi m‑a trimis la poartă să notez numerele de înmatriculare ale betonierelor şi cifrele indicate de cântarul electronic, care fusese montat în pământ, fără ştirea mea, la intrarea în şantier. M‑a trimis de parcă aş fi fost angajatul său de când se deschisese şantierul. M‑am postat în faţa porţii, tropăind în ger, ţinând caietul la subţioară. N‑am aşteptat mult. Maşina s‑a oprit pe rampă, am citit cifrele galbene de pe ecranul montat pe un tub care ieşea din pământ şi le‑am notat pe prima pagină a caietului. La ieşirea betonierei din şantier, am făcut acelaşi lucru: am citit şi am notat tonajul. Hortensia mi‑a dat pixul, atrăgându‑mi atenţia să casc ochii. M‑a bufnit plânsul când am notat în caiet tonajul celei de‑a doua betoniere care a ieşit din şantier. Am plâns de fericire. N‑am povestit nimănui. Am plâns pentru că munceam pentru prima dată în viaţa mea.

De Sfântul Nicolae, am cântărit 18 betoniere. Când s‑a înserat şi sloiuri de gheaţă îmi curgeau în vene, un bodyguard mi‑a spus că e gata, nu mai vine nicio betonieră. M‑am dus la biroul mătuşă‑mii ca să‑i înapoiez pixul. Am ciocănit, dar a ieşit un amploaiat de‑al ei, care mi‑a cerut caietul şi mi‑a închis uşa‑n nas. După zece minute, a deschis uşa, mi‑a înapoiat caietul, spunându‑mi „Corect“. I‑am întins pixul, pregătindu‑mă să‑l rog să‑l înapoieze şefei sale, dar individul mi‑a zis că pot să‑l păstrez. Definitiv. A fost darul pe care l‑am primit de Moş Nicolae de la mătuşă‑mea. Am constatat că pe pagina pe care notasem tonajele celor 18 betoniere era aplicată o ştampilă rotundă, însoţită de o semnătură.

A doua zi dimineaţa, la lumina zilei, am desluşit că ştampila avea scris pe margine Egreta Office, iar în centru era o egretă stilizată, asemănătoare, dacă se poate spune aşa, cu pasărea care îşi luase zborul spre munţi după ce prinţul Movilă trăsese cu arcul în mlaştina Chiraftei. Semnătura aparţinea mătuşă‑mii. Am cântărit mai multe betoniere şi am raportat conform protocolului: „Corect !“. Până‑n Ajunul Crăciunului am cântărit peste o sută de betoniere, fără să răcesc, fără să mă plâng de ger, fără să greşesc, am căscat ochii. În Ajunul Crăciunului, amploaiatul „Corect“ mi‑a spus „Mulţumim !“, dar în locul caietului mi‑a dat un plic alb şi mi‑a urat „Crăciun fericit !“. Am înţeles că fusesem concediat. În plic erau primii mei bani munciţi : 500 de dolari americani. Am fugit cât am putut de repede în oraş şi i‑am cumpărat Larisei o poşetă, pe care n‑a purtat‑o niciodată. Hortensiei i‑am luat un fular şi o pereche de mănuşi din lână. Baba mi‑a mulţumit.

În prima zi de Crăciun, m‑am întors pe şantier. Silviu nu‑şi schimbase cizmele, dar era îmbrăcat într‑un palton negru, cu o croială ca în revistele de modă şi, în locul căştii galbene, purta un fes de lână verde, tras până la sprâncene. Se plimba pe scândurile de lemn ce despărţeau locurile în care urmau să se ridice primele cofraje. M‑a întrebat descumpănit:

— Ce este un lider ?

— Unul care conduce oameni, am răspuns.

Şi‑a schimonosit buzele, de parcă mâncase caltaboş şi cârnaţi stricaţi. Grimasa m‑a obligat să‑l ascult:

— Lumea noastră caracterizează un lider ca fiind un tip care trebuie să aibă o mulţime de calităţi: profesionist, empatic, vizionar, agil, charismatic, flexibil şi puternic. Sunt băşini de leadership, care se învaţă în şcolile de management!

Băşinile astea îl frământau pe Silviu în sărbătoarea naşterii lui Iisus. Mi s‑a făcut silă de prietenul meu.

— Ascultă la mine, Alecule, liderul se defineşte prin rezultate. Dacă omul are rezultate, atunci este un lider. Dacă nu are rezultate, nu este lider. Rezultatele îl fac un lider…

Petre Barbu (n. 1962) este jurnalist, scriitor, dramaturg. Absolvent al Facultății de Mecanică din Galați (1988). A debutat editorial în 1993 cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs. A publicat apoi romane (Dumnezeu binecuvântează America, 1995, 2016; Ultima tresărire a submarinului legionar, 1998; Blazare, Polirom, 2005; Marea petrecere, 2014), nuvele (Până la capătul liniei, 2012; Cățărarea în cer, 2017; Delegatul lui Petre, 2021), publicistică (Primul an de publicitate, 2013; Primul an de marketing, 2019) și teatru (Teatru, 2003; Puterea a șasea, 2020). Câteva dintre piesele sale au fost distinse cu premii și nominalizări la concursurile UNITER (Dumnezeu binecuvântează America; La stânga tatălui; Tatăl nostru care ești în supermarket; Masa puterilor noastre; Delegatul; Sufletul pereche ș.a.), multe fiind montate de Theatrum Mundi din București, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie din București ori produse de Teatrul Național Radiofonic, Societatea Română de Radiodifuziune sau Televiziunea Română. Romane ale sale au fost traduse în sârbă, bulgară și slovenă.