Pe Deribasovskaia, colț cu Puskinskaia, în fosta clădire a Hotelului Krasnoie, mândria Odesei imperiale, s-a deschis, nu demult, un restaurant cu numele împrumutat de la filmul Déjà vu, turnat cu câțiva ani în urmă în oraș, chiar în acea clădire, într-o coproducție ucraineano-poloneză, primită cu mult interes de către oamenii locului, eroul filmului fiind un ucrainean emigrat în America și ajuns unul din locotenenții temutului Capone…
Restaurantul de azi este mobilat cu decorurile filmului, o mitralieră MAXIM, răcită cu apă (curiozitate tehnică a vremurilor!), se lăfăie în vitrina de la stradă, iar personalul e îmbrăcat în stilul epocii, tocmai ca-n film. Toate acestea le-am aflat din gura șefului meu mecanic – un ucrainean înalt și mintos –, ocazie cu care m-am dumirit și de unde venea râsul mânzesc cu care mă întâmpinaseră ceilalți ucrainieni când sosisem la navă, asezonat cu formule banale, precum „Bine ai venit, Niciporuc”, „Mă bucur să te cunosc, Niciporuc” etc. Mi s-a părut neobișnuit ca numele meu de familie să apară atât de des în gura unor oameni cărora le strângeam pentru prima oară mâna. Misterul l-am deslușit după câteva zile, când am aflat că eroul filmului amintit se numea Mikita Niciporuc. Nu știam că filmul fusese turnat după povestea unui individ plecat din Odesa și ajuns, cu acest nume, în America începutului de secol 20. Nu mi-a fost greu să-mi amintesc că bunicul avusese șase frați, toți plecați în lume, și că visa și el să ajungă pe pământ american, unde – pesemne – ajunsese vreunul, sau poate toți frații lui, și că doar împrejurarea de a o fi întâlnit pe bunica pe peronul gării din Iași îl împiedicase să ajungă în banda celebrului gangster.
În orice caz, colegii mei mi-au sugerat să fac o excursie la Odesa și să mă prezint cu pașaportul la restaurant, unde, ziceau ei, aș fi fost primit nu doar din simplă curiozitate și aș fi beneficiat – visul lor! – cel puțin de o seară de neuitat pe cheltuiala casei! Ba mai mult, m-au îndemnat să mă adresez chiar serviciului consular al ambasadei de la București și să cer, oficial, o cercetare de arhivă legată de numele meu și de posibilele rude pe care le-aș putea avea în Ucraina, dacă nu cumva chiar în America lui Obama.
Credit foto: Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 Unported license
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu