Noua eră

Toate lucrurile și obișnuințele și relațiile vechi dispăreau unele după altele, lăsând în loc ruine, cenușă, durere. Sprijinindu-și mâna sidefie și uscată deasupra frunții încărcate de gânduri neclare, Ada stătea la marginea orașului gri și privea pe deasupra ochelarilor cu ramă neagră zborul țipat al pescărușilor. Erau și ei din ce în ce mai puțini, rotindu-se rar, la sute de kilometri de mare, în mijlocul câmpiei prăfuite.

Cei care se vaccinaseră se transferaseră în locuințele noi, luxoase, numai oțel și sticlă, cu scări rulante, senzori și lifturi inteligente, sau în case ecofriendly, crescute în pădurea rărită de la capătul cartierelor vechi, spre Nord, în locuințe bizare adăpostite sub dealuri sau în structuri nou construite mai departe, spre munți, unele jumătate îngropate, cu acoperiș verde, Zero Carbon homes, cu jgheaburi care să strângă apa, energie solară și diferite soluții de luminare naturală. Foloseau mașini electrice, alunecau pe circuite speciale pentru mai multe tipuri de transport nepoluant, ocolind vechile șosele, deasupra căilor ferate lăsate în paragină, printre care creșteau ierburi sălbatice și specii de arbuști, coacăz, mur, mătrăgună. De când se schimbase clima, în sud creșteau măslini și apăruseră chiar o mare de lămîi și una de bergamote, iar în grădinile sălbăticite ale mănăstirilor se desfășurau oleandri și mușcate curgătoare, se zvonea că undeva crește și un miraculos arbore de smirnă.

În jurul blocurilor vechi, din vechea lume, de pe care se scurgea în valuri zidăria exterioară cu fiecare anotimp ploios și se destrăma în dâre de nisip și var în anotimpurile secetoase, plopii, teii, platanii și sălciile bătrâne se împuținau an de an, aruncându-și în furtuni brațele uscate, trunchiurile găurite, obosite. La fereastra Adei tremurau încă ramuri discrete și fidele, ca niște mîini descărnate, iar privirea ei rămânea pironită adesea în plopul înalt din fața balconului ruginit. Rămăsese aici din nostalgie, din renunțare, fără niciun motiv clar, dintr-un fel de inerție soră cu încremenirea sufletească. Nu fusese niciodată o ființă activă, dimpotrivă, ar putea spune, îi plăceau orele în care putea lenevi, ore și ore, zile din răsărit în asfințit, inertă la chemările din jur, la forfota în care trăise în prima parte a vieții, mai mult sau mai puțin voit. Așa că refuzase să plece cu ceilalți din familie în bungalourile din Vest, care îi plăcuseră totuși pentru verandele inspirate de arhitectura țărănească pe care o iubise atât de mult. Spusese că e prea bătrână să mai plece din casa ei și că vrea să studieze și să scrie nestingherită, că aici, în strigătul păsărilor și în vâjâitul vântului uscat, își poate face cel mai bine meditația și yoga de dimineață, că atât își mai dorește. Smulseseră de la ea promisiunea că îi va vizita de două ori pe an, la începutul anotimpului secetos, să se bucure de lumina și răcoarea fluviului din Vest și de florile din verandă și, a doua oară, de Marea Sărbătoare, când toți se adunau în petreceri lungi, până la ziuă, aruncând lampioane și artificii și steaguri și lasere colorate. În primii trei ani, Ada se ținuse de promisiune și fiindcă îi era dor de ei, de băiat mai ales, apoi rărise plecările, se ducea fie de Marea Sărbătoare, când stătea câteva zile, fie la începutul verii, când rămânea mai mult, în jur de două săptămâni. Era ireal de frumos în bungalouri, poate tocmai frumusețea aceasta atât de imprevizibilă, de puternică și de aseptică o impresiona până în adânc și îi dădea o inexplicabilă suferință. Trecutul o trăgea spre el, ca într-un joc al valurilor care nasc un prezent inconstant, așa că se întorcea acasă, cu toate rugăminților copiilor și ale nepoților. Drumurile către cartierele vechi deveniseră greu practicabile, puține autobuze făceau la intervale mari curse speciale, câteva linii de tren din structurile de dinainte, începute pe vremea dinastiei regale, duceau călători ciudați și triști, cu haine ponosite, cu figuri nelămurite. Ada își păstrase demnitatea în atitudine și în privire, doar umerii i se coborâseră și gesturile trădau o nesiguranță, un început de tremur nestăpânit. În vagonul aproape gol, privea prin fereastra murdară gările în paragină, aproape dezafectate, cu geamuri sparte și uși atârnânde, cu ceasuri mari pe care mai scria CFR, încremenite la ore absurde din epoca de dinainte, cu vagoane de marfă distruse prin care străbăteau liane și urzici uriașe, o nouă specie care se răspândise spectaculos de câțiva ani, impulsionată de cine știe ce factori de mediu, poate de noua alternață a sezoanelor, poate de vântul nou care dădea tuturor atâta bătaie de cap, fiindcă răscolea urmele și aducea în vârtejuri toate resturile de clădiri, de plante, file de cărți, pungi de plastic și lădițe de legume, bidoane și cutii de tablă și alte, alte lucruri care păreau acum de pe altă planetă. Deliciul presei era să adune astfel de obiecte și să demonstreze din nou și din nou cât de mult greșise societatea trecută cu modul ei iresponsabil de trai, cu ideea de progres fără limite. Ada nu mai asculta însă știri de foarte mulți ani, de când se maturizase, detecta mersul lucrurilor din amănunte, din zvonuri și din mișcări imperceptibile, din zgomotele străzii și din aerul fiecărei zile, din norii nocturni și din puținele frânturi din realitatea augmentată care ajungeau până la ea.

Vecinii se mutaseră și ei, care încotro, în noua lume. Nu mai erau mulți în cartier. Cei nevaccinați își păstraseră vechile obiceiuri și locuințe, doar că o duceau din ce în ce mai greu, medicii plecaseră, una singură rămăsese în tot cartierul acela atât de mare și de populat pe vremuri, o doctoriță grasă cu dioptrii mari, care gâfâia și aștepta luni de zile medicamentele comandate, până când începuse să prepare ea însăși diverse licori tămăduitoare, folosind cartea unui doctor poet din prima jumătate a secolului XX, pe care o salvase din biblioteca bunicii la ultimele furtuni. Ada nu își dădea seama care era motivația doctoriței, poate rămăsese alături de ei fiindcă depusese jurământul lui Hipocrate. Poate că era acolo din dorința de a ajuta, pur și simplu, din umanitate, sau poate fiindcă era curioasă, aștepta să vadă ce se întâmplă. Sau era la fel ca Ada, din aceeași plămadă sufletească, din rândul nostalgicilor. Al celor în sufletul cărora a învins trecutul, fără să știe și fără să vrea timpul din urmă a devenit prezent. Din acest prezent-trecut, ca dintr-o boală incurabilă, nu mai pot ieși. Cei mai mulți l-au înlocuit repede cu viitorul, s-au urcat pe coama timpului nou, mai greu sau mai ușor, ca în mașinile hibrid silențioase, din vanitate, cu un amestec de neîncredere și speranță și disperare. Unii chiar cu entuziasm, mulți din oportunism. Peste tot, pe glob, rămăseseră însă enclave, găuri ale trecutului care trăiește ca un martor trist și neputincios al schimbărilor atât de rapide și ireversibile, în care unii nu au mai avut loc.

Câte nu se spuseseră și câte nu se spuneau încă, Ada se amuza înregistrând conversațiile cerșetorilor bătrâni care se adăposteau pe cartoane, deasupra canalului aburind, în curtea blocului. Era un cuplu pe care îl știa de mai bine de treizeci de ani, se și mira că încă trăiesc, ea cu părul scurt, cenușiu, fumează și adună cărți pe care le citește stând trântită pe o plapumă roșie, el adună mâncare și hrănește un câine.

-Ei sunt noua specie de oameni.
-I-auzi! Și noi ce suntem?
-Ăștia ca noi se face la loc maimuță.
-Poate tu.
-Poate tu.
-Cum noua specie?
-Păi sunt mai buni, sunt jumătate roboți.
-Aa, vezi, jumătate roboți, bine că n-am plecat.
-Da, am rămas așa.
-Ia să văd!
-Ce?
-A început să îți crească păr pe corp!
-Pleacă de aici!
-Ne vor duce în rezervații!
-Pleacă, îți spun, că mă înfurii!
-Roboții nu visează!
-Ba da!

Ada râdea pe înfundate, legănându-se în balansoarul mic din balcon, ascunsă de ferigile uriașe care continauseră să crească și ea continuase să le aducă ghivece, să le ude, să le ascundă în timpul furtunilor după paravanul de carton presat, legat cu frânghie de capătul țevilor. Târziu, când abia răsărea luna, se ducea la culcare, acoperindu-se cu pledurile ei colorate și rugându-se să viseze ceva din trecut sau ceva din viitor care să îi aducă bucurie și liniște. Apoi se ruga pentru familia din Vest.

De ceva timp, îi era din ce în ce mai dor de ei. Într-o dimineață devreme, după ce privi în liniște răsăritul, își strânse câteva lucruri mărunte și câteva haine, împachetă două fotografii și laptopul în care scrisese în ultimii ani, unde stocase fotografii și amintiri și conversații, închise ușa fără să tragă siguranța, trecu pe lângă cuplul de cerșetori făcându-i cu ochiul femeii și așteptă la capătul bulevardului autobuzul care ieșea spre lumea nouă.