„Simfonia mută” de Nichita Danilov (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Simfonia mută de Nichita Danilov, apărut de curând în Colecţia „Fiction Ltd”.

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din „Simfonia mută”, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.

Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, „Simfonia mută” este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.

Casa mâinilor (fragment)

Ajungând în dreptul stradelei Marta, fiind gata să cotesc pe Fulger, apoi pe Trompetelor, avui impresia că îmi strânge cineva uşor mâna. Stradela pe care cotisem era aproape pustie: doi domni de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi în pardesie aproape identice, cu pălării trase pe frunte, stăteau de vorbă în faţa unui imobil vechi, îndemnându-se parcă unul pe altul care să sune primul la uşă. Glasurile lor, având ceva din foşnetul frunzelor moarte purtate de vânt pe asfaltul prăfuit, îmi zgâriau timpanele obosite de muzici şi alcool. Şchiopătând uşor de piciorul drept, din pricina cuiului intrat odată în călcâi, am trecut pe lângă ei, privindu-i totuşi cu atenţie: cei doi domni misterioşi, apăruţi parcă dintr-un alt timp şi alt spaţiu (hainele pe care le purtau erau atât de demodate, încât, privindu-i, nu ştiai dacă ai în faţa ochilor clădiri şi oameni în carne şi oase sau o fotografie mărită, reprezentând o secvenţă dintr-un film retro), continuau să stea de vorbă în şoaptă, fără să-mi acorde nici o atenţie. Vag rămăsesem cu impresia că o mână albă, cu degete subţiri, delicate, apăruse de undeva din peretele clădirii pe lângă care treceam, se întinse spre mine, îmi strânse mâna şi dispăru la loc în zid.

Imobilul pe lângă care îmi târâiam umbra se întindea rece, lung şi mohorât, pierzându-se în aerul cenuşiu al dimineţii de toamnă. M-am întrebat ce oră putea să fie, dacă era dimineaţă, cum credeam, sau seară. După o săptămână de rătăciri prin tot felul de cârciumi, care de care mai jegoasă, pierdusem noţiunea timpului: trăiam într-o stare confuză, într-un permanent crepuscul, în care lumina se cernea difuză peste lucruri, iar lucrurile căpătau contururi halucinante.

Am făcut câţiva paşi înapoi, studiind cu atenţie zidul alunecos şi ambiguu al clădirii. Nu descoperii însă nici o gaură, nici o fisură, prin care cineva, ascuns în vreun tainic ungher, în glumă, şi-ar fi putut strecura mâna, ca să-i sperie pe trecătorii ce se încumetau să înainteze pe trotuarul lunecos. Un trecător, îmbrăcat într-un pardesiu lung, gri, apăru pe neaşteptate în stânga mea, silueta lui neliniştitoare pluti pe lângă mine şi se topi în ceaţă.

Înfundându-mi mâinile în buzunare, o pornii în tăcere înapoi spre casă. În palma stângă strângeam setul de chei de la uşa casei, în timp ce palma dreaptă mai păstra ceva din răceala strânsorii străinei mâini. După cum avusesem senzaţia, fusese o mână jilavă, lipicioasă: ieşise din zid mai bine de-o jumătate de braţ şi se retrăsese cu iscusinţă înapoi. Manşeta albă era suflecată, de parcă stăpânul mâinii ar fi părăsit o sală de joc şi s-ar fi îndreptat spre budoar, pentru a fuma o ţigară.

Citește și „Scrisori către Taisia” de Petru Cimpoeșu (fragment)

Ajungând în dreptul locuinţei mele, îmi timp ce-mi scoteam cheile, văzui cu uimire acelaşi braţ apărând din uşă, întinzându-se spre mine, apucându-mi mâna dreaptă şi strângând-o de mai multe ori cu căldură, ca şi cum s-ar fi bucurat mult, reîntâlnindu-mă după o absenţă îndelungată. Văzui braţul apărând din zid şi apoi retrăgându-se la loc şi dispărând în ceaţă, apoi apărând din nou şi iarăşi retrăgându-se, şi iarăşi apărând şi iarăşi retrăgându-se, în deplina linişte a nopţii. Mi-am încordat auzul, nicăieri nu se auzea nici un zgomot. Eram înconjurat de un aer surd, ca de pâslă. Cu un sentiment straniu, de teamă amestecată cu dezgust, am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Îmi simţeam ochii înroşiţi de nesomn, gâtlejul aspru şi limba încărcată, ca după nopţi întregi petrecute într-o continuă orgie.

Camera în care mă încumetai să intru era cufundată în semiîntuneric. Păşind înăuntru, aveam impresia că dimensiunile ei, oarecum modeste, sporiseră peste noapte. Păturile mototolite de pe pat, scrumul risipit pe jos, cărţile de joc împrăştiate pe masă şi sticlele goale aruncate într-un colţ confereau încăperii un aer neprimitor, dezolant, lugubru. Am văzut în mijlocul încăperii tronând o masă mare, încărcată cu tot felul de bucate. În mijlocul mesei ardea un sfeşnic cu şase braţe. Din cele şase lumânări, erau aprinse două. Patru se încovoiaseră, revărsându-şi ceara pe platoul din apropiere. Am stat o vreme în cumpănă, contemplând acest tablou, ce-mi aducea aminte nu ştiu de ce de Rembrandt. Masa părea un corp străin, amplasat într-un cadru anacronic.

Am stat o vreme în cumpănă, încercând să-mi reactivez memoria. (…)

M-am frecat la ochi şi m-am mişcat din loc. Însă, cu cât mă apropiam de masă, cu atât distanţa dintre noi creştea. La fiecare pas, camera se lungea, rotunjindu-şi, totodată, contururile. Era ca şi cum aş fi privit totul printr-un ochean întors. Percepţia aceasta deformată am pus-o pe seama mahmurelii ce-mi răvăşea simţurile… Lungindu-se, camera căpătă aspectul unui coridor tăcut în care apăruseră, ca din senin, o serie de uşi, pe dreapta şi pe stânga. În spatele lor se auzeau glasuri şi paşi, apropiindu-se şi îndepărtându-se. Nici un obiect ce se afla în preajma mea nu putea fi atins cu mâna. Am închis ochii şi, pentru o clipă, am avut următoarea viziune: se făcea că mergeam pe un trotuar, care, la fiecare colţ al străzii, se bifurca în alte două, ce se încolăceau între ele, alcătuind un joc de benzi întortocheate, ce se ridicau deasupra oraşului. Cei doi domni, îmbrăcaţi în pardesie lungi, mă urmăreau îndeaproape… Paşii lor foşneau în penumbră… Curând, trupurile lor se volatizară în două spectre ce tremurau fumegând în amurgul roşiatic. Păşeam tăcuţi pe trotuar, străjuit de o parte şi de alta de cele două imagini simetrice, prinse de umerii mei cu nişte balamale din piele transparentă. Alcătuiam o trinitate perfectă, golită de conţinut. Păşind pe trotuar, eram conştient de faptul că doar eu existam în realitate şi că trinitatea pe care o alcătuiam şi care se multiplica de fiecare dată când ajungeam la intersecţie nu era decât un fel de ecou al fiinţei mele risipite în spaţiu. Însă, în timp ce gândeam toate acestea, simţeam cum imaginile ce se reflectau din mine se umpleau de carne şi de sânge. Şi toate acestea se petreceau în fracţiuni de timp infime, astfel că abia conştientizam un fapt, că el devenea comun şi celorlalte „imagini-fiinţe“. În timp ce mergeam, totul se multiplica. Şi clădirile, şi străzile. Şi norii, şi păsările ce se perindau pe cer. La un moment dat, am auzit un ţipăt şi m-am oprit. Ajunsesem la capătul drumului, de aceea nici nu m-am mirat că m-am văzut legat fedeleş de un scaun, alături de toate imaginile mele, care erau aşezate şi ele pe câte un scaun similar. Alcătuiam un fel de nai sau orgă în creştere; eram un fel de vase comunicante, prin care fluidul vieţii urca şi cobora, pulsând odată cu bucuria şi teama ce-mi învăluiau trupul multiform. Deodată, s-a produs ceea ce era inevitabil. Eram conştient că îmi trăiam ultima clipă, pe care căutam s-o prelungesc cât mai mult cu putinţă.

Vasăzică, acesta-i sfârşitul definitiv, mi-am zis, căutând să păstrez în mine ultima suflare. De acum înainte nu voi mai exista nicicând. Şi nici nu-mi voi aduce aminte că am existat vreodată.

Nichita Danilov, „Simfonia mută” (povestiri), Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd”, Iași, 2022

Nichita Danilov (n. 1952) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European și colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Președinția României. Prezent în antologii de poezie din țară și în reviste și publicații din străinătate. Dintre volumele publicate: Fântâni carteziene (1980, Premiul USR); Arlechini la marginea câmpului (1984); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al USR, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul USR); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru țara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iași); De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă (2020). De același autor, la Editura Polirom: Nouă variațiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Șotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei „Poesis”, Premiul pentru Proză al revistei „Argeș”, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Ambasadorul invizibil (2010, 2018); Omul din eprubetă (2021, Premiul pentru proză al Revistei „Ateneu”, Premiul Scriitorul lunii aprilie 2020, acordat de USR cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași).