Flash fiction stories – mai 2022 (IV)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O legătură de ceapă

Gabor Brok

În 14 mai se anunțase cod portocaliu de adiere de primăvară.

Îmbrăcasem jacheta half-Zip și mănușile windstopper, uitasem ochelarii de soare. Aparatul de măsurare a radiațiilor UV nu afișa nicio alarmă, nici detectorul de radiații Geiger Gamma. Mă deplasez la umbră și nu stau mai mult de 28 de minute estimate de Google de acasă până la piață și-napoi pentru o legătură de ceapă verde indisponibilă la comandă online, for fuck sake!!, ce poate scoate omul din siguranța cotețului de la etajul nouă, fără a folosi liftul care s-ar putea bloca oricând, fără a gândi la disconfortul psihic printre sălbaticii care se holbează de parcă aș fi picat de pe vreun satelit al lui Musk.

Straniu, iarba pare vie în parcul central, ce colorant folosesc, mi-ar prinde bine pentru cactușii de pe balcon, nu sunt nici cadavrele de pițigoi prăjite de codul roșu de caniculă și picate din cer în 12 mai la știrile de la opt, parfumul de flori se simte în aer, de data asta nu l-au diluat, probabil și-au făcut plinul din Miresmele Primăverii® pentru apartamentele lor de bugetari sau de lehamite, surprinși fiind de epidemia de burn-out ca țigănușul cu ochi de hienă care se holbează letargic la ecranul huaweiului.

Străbat parcul, turn right! Îmi zâmbește o fată în timp ce caut right, mă prefac că am uitat ceva și virez stânga brusc, recalculating route, doar 3 minute în plus, timp în care se fac copii, îmi permit această escapadă, să nu cumva să dau de vreo descreierată care așteaptă ceva de la mine, o clipă de neatenție în care pot cădea în plasa biodegradabilă a unei iubiri neîmpărtășite în care avem așteptări diametral opuse, două rachete sol-aer lansate către Groenlanda și Antarctica, nu de parcă ar prezenta vreun interes, doar pentru că avem și că putem, chiar dacă în interior sunt pereți pustii, dar goliciunea aduce fericire în multe înțelepciuni instagramistico-thao-budiste. „’Tu-ți ceapa mă-tii care m-a făcut pă mini să iăs pă șes”, sau altfel spus what the fuck am I doing here rambling around for a bunch of onions, era să devin prada brunetei cu sprâncene geometrice, tangent la abdomenul ei ondulant.

Hotel Capitol pe dreapta, traversez doar pe verde, deși nu mai am timp, iconița locației partajate a piețarului pâlpâie roșu, 300 de metri, aproximativ 380 de pași adăugați la cei 1473, ceapa se ofilește și va prinde culoare verzui-albăstruie, oare pot plăti în bitcoin nu cred este totuși un țăran, adică de la țară dintr-un sat ascuns unde crește ceapa și truda-i trudă, un bătrân cu păr alb, riduri la ochi și samsung.

Totemul digital din fața magazinului Star pulsează mătănii ciclice, fii tu însuți meriți să fii surprins (făină la 3 lei 99!) cu toții suntem diferiți dar avem același țel, dedicat planurilor tale un piețar cu ceapă, ar fi timpul să-mi caut o altă mantră, I love myself, I believe in myself, I support myself. Refuz buchetul de lăcrămioare, florile astea conțin otrăvuri, nu scap de țigancă, bine dă-mi buchetul de narcise poftim 10 lei, îl arunc la primul coș de gunoi și mă dezinfectez cu alcool izopropilic, you have reached your destination.

My man. Jachetă half-zip, mănuși windstopper, ochelari de soare. Taraba încărcată cu poze, breaking news, grindină nimicitoare pe o rază de 40 de km nu a rămas nimic în picioare, tornada devastatoare izbește culturile de sfeclă, invazia melcilor giganți africani, salata ferfeniță, viespile ucigașe au ajuns în Europa ce bine că suntem la marginea ei, ceapă nicăieri, acum 3 minute am aruncat ultima legătură, nu se vinde are seleniu și provoacă dureri de stomac, am dăcât atât, oricum se caută, vă pot oferi trei știri la preț de două.

Mi-am îndreptat privirea spre cer căutând asteroidul în flăcări care va lovi pământul ducând la extincția speciei umanoide, deocamdată e senin dar norii se adună deja la orizont, fac bine să mă grăbesc acasă la etajul nouă fără să folosesc liftul, zorii unei noi apocalipse sunt aproape, bine ai venit acasă;-)

Băiețelul

Oana Neda

Ciocănitul din ușă e atât de discret, că seamănă mai degrabă cu zgrepțănatul unui cățel.

Potrivesc țigara abia aprinsă pe marginea scrumierei și mă ridic, repetând în minte cuvintele de final ale frazei pe care tocmai am început să o scriu.

-Săru’ mâna, aveți gunoi?

E Băiețelul. Micuț și ars de soare. Capul lui îmi întrece cu un lat de palmă linia taliei. Azi e îmbrăcat cu un tricou vișiniu, care îi scoate în evidență pielea rumenă a obrajilor și măsliniul lucios al ochilor.

-Am, așteaptă puțin. De fapt, intră, să golesc și coșul din biroul de alături. Și ai grijă la prag.

Intră sigur pe el, ca un soldat de ciocolată. Fluieră admirativ:

-Ăsta e nou?

Ridic capul din sacul în care îndes niște hârtii rupte:

-Ce să fie nou?

-Tabloul ăsta mare, cu alb și albastru.

Se dă doi pași înapoi, în timp ce îl privesc amuzată și trag un fum.

-Înseamnă ceva? – își roade o unghie

-Înseamnă… mai multe. Dar nu cred că poți tu să înțelegi.

Mă măsoară preocupat, apoi desprinde un sac din sulul rămas pe canapeaua din hol:

-Alături! îmi spune, întinzându-mi sacul.

-Alături… ce?

-Sticlele de plastic. Le puneți alături, că așa ați spus de fiecare dată: hârtie la hârtie, plastic la plastic și… gunoiul la gunoi.

-Bine că îmi dai și lecții – îi zâmbesc. Ai fost la școală azi?

-Fost! Pot să iau un măr? – stă cu mâna întinsă spre fructiera în care luminează câteva mere galbene. De fapt, pot să iau două? Că mă așteaptă și mama jos.

-Poți. Bomboane vrei?

-Doar dacă aveți o pungă, că nu am cum le duce – îmi arată, ridicând din umeri, buzunarul minuscul al pantalonilor de trening

Îndes în pungă merele, cutia de bomboane, o ciocolată, două cornuri și o cutie cu iaurt.

-Dacă tot am venit, puneți și florile, că-s ofilite; și goliți și scrumiera în sacul de gunoi. Vă aduc eu niște bujori când mai vin, bine?

-Dacă vrei tu…

– Vreau. Abia au înflorit și miros frumos, alungă fumul de țigară – îmi zâmbește complice.

-Taare mai ești tu sfătos și grijuliu, Băiețelule! Ia spune, ai fost la școală azi?

-Fost! M-ați mai întrebat o dată, dar ați uitat. Când să mai vin? Că ați spus acum o săptămână că mai aveți niște hârtii de aruncat.

-Asta-i bună, acum mă bați la cap și cu curățenia. Hai, pune bănuții ăștia bine, să nu îi pierzi și vino…

-Miercuri e bine? Că stâng bani să umplem butelia.

-Și de câți bani ai nevoie pentru butelie?

A trecut de la unghia degetului arătător la următoarea. O roade cu conștiinciozitate, în timp ce încearcă să numere ceva pe degetele de la mâna rămasă neocupată; se încruntă și conchide:

-Mult, dar îi strâng eu, nu vă bateți capul.

Scotocesc în portofel, scot o nouă bancnotă și i-o întind:

-Pune-o bine, să nu o pierzi și vino miercuri, poate mai fac rost și de niște bomboane.

Băiețelul împăturește banii, îi bagă în buzunar și trage grijuliu fermoarul. Apucă sacul cu gunoiul-gunoi, pe cel cu „sticlele de plastic” și punga cu fructe și dulciuri.

-Săru’ mâna! Ne vedem miercuri. Pe la patru după-amiaza e bine? Și să știți că, de banii ăștia, cred că vă mai pot duce gunoiul de vreo trei ori.

Veceul din grădină

Grig Salvan

Tanti Ana, vecina mea, mă îngrijorează de la o vreme, umblă prin curte vorbind de una singură, dă din mâini, parcă certându-se cu cineva imaginar, iese până la poartă, parcă așteptând pe cineva care nu mai vine sau pentru a cere un ajutor de la vreun trecător.

Sunt îngrijorat de starea ei din ultima vreme pentru că e o vecină bună și țin mult la ea, e o femeie cumsecade, mereu grijulie și prevenitoare cu toți cei din jur. De când i-au plecat copiii în lume, trăiește singură, dar e încă sănătoasă, muncește în grădină și la câmp și-și așteaptă mereu copiii, cărora le umple portbagajele cu de toate din mica ei gospodărie.

Rezemat de gard, încerc să intru în vorbă cu ea, să văd ce o neliniștește atât de mult în ultimele zile.

– Ce te necăjește atât de tare, tanti Ana? Te văd mereu agitată și parcă disperată… Ce ți s-a întâmplat așa de grav?

– Nu știu ce să mă fac, domnu’, că, uite, m-a sunat fiică-mea din Germania că vin în vara asta în țară, să stea o lună de concediu la mine…

– Foarte bine! îi zic eu, zâmbind. O să-ți fie drag cu ei, ai de toate, ai casă încăpătoare și bine aranjată, ai ce le da de mâncare…

Una dintre fetele mătușii Ana e căsătorită de câțiva ani în Germania, cu un cetățean german, au o situație bună, servicii bănoase amândoi, casă modernă, moștenire de familie a soțului. De doi ani au și un copil împreună, pe care tanti Ana încă nu l-a văzut decât în poze, ca și pe ginere, de altfel, pentru că „nemții”, cum le zice ea, încă n-au fost în țară de când fata a plecat și s-a căsătorit acolo.

– Am de toate, slavă Domnului! zice ea ridicând mâinile spre cer.

– Păi, și-atunci? Care-i necazul?

– Necazul cel mare e că n-am veceu modern în casă! Am numai pe cel din grădină, de după șură.

– Da, dar e curat, aranjat, din scânduri bune și noi…

– Cum să-mi primesc eu ginerele neamț într-un veceu de scânduri și să fie nevoit să meargă pe cărarea din grădină, pe după șură, pe sub vița de vie și printre tufele de trandafiri?

Tanti Ana își frânge mâinile și se uită în ochii mei așteptând parcă un ajutor care s-o scoată din această rușinoasă situație.

– Tanti Ana, știu că dumneata ai ceva bani adunați și cumperi mereu lucruri noi în casă. Ai putea, în decurs de o lună, până sosesc nemții, să-ți faci un veceu modern în casă.

– Bani am eu, nimic de zis, dar nu știu pe cine să găsesc să-l facă?

– De asta mă ocup eu, chiar de azi! Știu meșteri buni și ieftini, prieteni de-ai mei, pot să vin chiar acum în casa matale să facem planul de bătaie și de mâine îi dăm drumul.

Zis și făcut. O mică baie avea tanti Ana mai de mult, cu o chiuvetă de tablă ruginită, cu o cadă de fontă adusă de la oraș, de pe la niște demolări, dar nu avea veceu, nici scurgere suficient de mare pentru el și nici decantor. Am schițat planul de renovare, am trasat conductele de aducțiune și de scurgere, locul decantorului etc.

Am tocmit meșterii, care s-au și apucat de treabă încă de a doua zi. Baia arăta din ce în ce mai bine de la o zi la alta, cu gresie și faianță modernă, cu toată dotarea necesară, veceu, bideu, chiuvetă, cadă de fibră, cabină de duș, baterii noi, nichelate! Tanti Ana era fericită, scăpase în sfârșit de rușinea veceului din grădină, neamțul va fi încântat cu siguranță de noua sa baie. A costat-o ceva bani, o sumă frumușică, deloc mică, dar ce mai contează banii atunci când nu vrei să te faci de rușine față de străini?

Au sosit, în sfârșit, „nemții”, cu mașina lor mare și luxoasă plină de bagaje, umplând de viață și de veselie casa bătrânei, care i-a întâmpinat cu toată dragostea și dorul ei de mamă. Mă bucur de bucuria vecinei mele, mulțumit că am contribuit și eu într-un fel la îndepărtarea neliniștii ei cu privire la pretențiosul ginere neamț.

După doar câteva zile, spre surprinderea mea, o văd pe tanti Ana umblând iarăși necăjită prin curte. Nedumerit, o abordez la gard:

– Ce necaz mai ai, tanti Ana?

Tanti Ana se uită cu o privire neliniștită spre mine și-mi zice cu voce stinsă, conspirativă:

– Neamțului nu-i place veceul meu…

Eu sunt de-a dreptul șocat:

– Cum, Doamne? Are el un veceu mai grozav la el acasă? Noi l-am făcut după ultimul standard!

– Degeaba, nu-l folosește. De câte ori are nevoie, iese din casă, indiferent de vreme, și se duce în grădină, după șură, la veceul meu de scândură. Acolo stă uneori chiar și o oră, citește, se uită pe telefon, fluieră vesel… Am întrebat-o pe fiică-mea de ce se duce acolo în loc să folosească noul veceu? Mi-a zis că de când visează el așa ceva și de când își dorește el un veceu tradițional, în natură, „ecologic”, cum zic ei acum…

Mă pufnește râsul, dar nu-mi pot permite să râd de supărarea vecinei mele.

Se aude zgomot de ușă trântită dinspre șură. Ne îndreptăm amândoi privirile curioase într-acolo și-l vedem pe neamț, cu zâmbetul pe chip și fluierând un cântecel vesel, venind în pas săltat de la veceul din grădină.

Caliopa

Maria Sava

Vara se înstăpânise peste satul din inima Bărăganului încremenit de torpoarea după-amiezii de vară. Era jumătatea lui iulie şi căldura pârjolise câmpurile ce purtau crăpături imense ca niște răni adânci.

Pe uliţa pustie zbura năuc doar un calu’ popii, adăstând, în cele din urmă, pe tufa de trandafiri agăţători ce umbrea pragul casei. În răstimpuri, trecea câte o adiere de vânt rătăcită printre plopii ce străjuiau de-a lungul uliţei şi un murmur uşor ca o tânguire se înălţa dintre frunzele lor tremurătoare. Petuniile şi regina nopţii sădite pe lângă gard îşi chirciseră florile şi frunzele în aşteptarea serii. Printre casele făloase de pe uliţa mare, stătea povârnită-ntr-o parte ca un invalid căsuţa bătrânei Caliopa. În curtea mică, acoperită cu troscot, paşii ei căpătaseră sens în atâţia ani de aşteptare. Timpul îi sorbise din ochi apa luminii şi-i brăzdase pe chip cute adânci, strecurându-se ca printr-o sitișcă prin ea, inutil și părelnic. Caliopa fusese o femeie de o stranie frumusețe, cum erau toate din neamul lor, cu ochi negri, mari, migdalați, a căror privire te străpungea până în adâncul sufletului, cu tenul alb și neatins de soare, cu nas drept ce amintea de vechile statui grecești, subțire și delicată de ai fi zis că din cine știe ce neam princiar se trage. Îşi pierduse frumuseţea de timpuriu câtă vreme nu mai erau ochii bărbatului în care să se oglindească: la nici un an de la căsătorie, Lisandru fusese luat pe front şi, după câteva epistole scrise destul de laconic, n-a mai dat niciun semn. Uneori, în singurătate, o vedeai cum i se luminează chipul din interior şi buzele murmurau o litanie: cânta încetişor, întoarsă cu totul către sine, pasul bărbatului care, altădată, răsunase în prag. După atâţia ani de absență, Lisandru era mai prezent ca oricând şi mai puternic decât oricare din bărbaţii care-i roiseră în jur cât fusese încă tânără. În adâncul sufletului, Caliopa știa că adevărata iubire nu cerea neapărat apropierea. Aflase lucrul ăsta în urmă cu şaizeci de ani. Niciodată nu-i trecuse prin cap că bărbatul plecat pe front nu va deschide într-o bună zi portiţa de la drum şi ea nu-şi va lăsa capul pe pieptul lui să se odihnească, după atâtea nopţi nedormite, petrecute în aşteptare şi frământări. Sătenii o compătimeau și credeau că așteptarea ei zadarnică era din cauza slăbiciunii de minte. Și mai știa Caliopa că adevărata iubire era, de fapt, setea de iubire, că, aşa cum o ardea setea pe dinăuntru, atunci când o prindea soarele arzător în mijlocul Bărăganului şi buzele-i uscate tânjeau după răcoarea şi limpezimea apei din ciutura fântânii, aşa îi tânjise ei trupul după mângâierile bărbatului vremelnic plecat în lume. Atunci, ridica privirea către înaltul cerului şi se ruga ştiind că acolo, sus, sufletul ei era una cu sufletul lui Lisandru.

La umbra mărului din dreptul ferestrei, Caliopa îşi făcuse obiceiul să pregătească mâncarea de seară a celor câteva găinuşe care dormitau blegite, cu aripile întinse în ţărâna de lângă gard. Şi în acea linişte grea de-atâta torpoare, se auzi clinchetul zăvorului, apoi scârţîitul portiţei de la drum. Bătrâna a tresărit, inima a început să-i bată cu putere, şi-a pus palma streaşină la ochi şi-a rămas privind parcă înspre o altă lume. În uliţă, o nepoată şuşotea cu cineva străin, în vreme ce o umbră aplecată de spate se apropia încet-încet de ea.

Când s-a dumirit cine era, Caliopa a reuşit să îngaime în şoaptă: „Of, dadă Ileană…”. Era Ileana, sora ei mai mare. Avea 17 ani când, la sfârşitul războiului dintre români și bulgari, o trupă de cavalerie, rătăcind drumul către Cadrilater, a fost nevoită să ceară găzduire peste noapte în prima casă de la marginea satului. Obosiţi de drum lung, călăreţii străini au bătut în poartă cu gând să ceară apă şi mâncare pentru cai. I-a întâmpinat Ileana, copila gazdei, abia ieşită la horă. Ce şi cum a fost, nimeni n-a vrut să mai povestească. În zori, odată cu ofiţerii bulgari a dispărut şi ea. Au plâns-o ca pe mort şi toate încercările de-a o găsi n-au izbândit. Fuga Ilenei le-a umplut neamul de ruşine, care s-a abătut asupra Caliopei: târziu de tot, a avut voie să iasă la horă în sat.

La primăria din comună venise, cu ceva vreme în urmă, o scrisoare de la Televiziunea Naţională Bulgară: un anume doctor Stanicev din Sofia îşi căuta rudele de sânge din satul din inima Bărăganului. Dorea să îndeplinească ultima dorinţă a mamei sale. N-a fost uşor deloc. Multe hârtii au circulat între ambasadele celor două țări prietene până să ajungă doctorul Stanicev, care nici el nu mai era tânăr, să stea de vorbă cu nepoata Caliopei în poartă.

Cele două bătrâne s-au apropiat una de alta și, fără să scoată o vorbă, mâinile lor noduroase s-au îngemănat ca nişte liane ce-şi căutau copacul de sprijin şi au rămas așa privindu-se îndelung. Se priveau în tăcere, sorbindu-se din priviri. Într-un târziu, Caliopa şi-a luat sora de mână şi-a dus-o în camera ei care mirosea puternic a busuioc. În jur, totul strălucea de curăţenie, iar la capătul patului, pe peretele de la răsărit, ardea candela sub icoana Maicii cu Pruncul. Ileana și-a făcut cruce îndreptându-şi privirea către celălalt perete pe care se afla tabloul părinţilor şi cel al surorii sale, mireasă, alături de Lisandru. A îngenuncheat, rostind cu resemnare: „prosti mi, maica!”, apoi, mângâind degetele noduroase ale surorii sale,a privit către ulcica cu apă rece de pe masă şi i-a zis cu chipul luminat de bucurie: „Apă!”. Era primul cuvânt pronunţat în limba mamei, pe care n-o mai vorbise de când plecase cu tânărul ofiţer Stanicev, cuvânt care a avut darul să rupă zăgazul unei bariere pe care o credeau de netrecut. Încet-încet, năvăleau alte şi alte cuvinte ca nişte pâraie ce se adunau în râuri învolburate de munte. Chipul bătrânei Caliopa era luminat din interior, vocea îi tremura şi, pentru prima dată, după atâta vreme, simţea că speranţa ce o ţinuse în viaţă căpăta un sens. Dragostea de soră era lumina ce arsese undeva în lume şi acum ardea cu toată forţa în trupul plăpând al Ilenei. Ştia că tăcerea ei de ani şi ani nu fusese doar o nălucă. Şi multe înţelegea acum Caliopa, care învăţase să vadă dincolo de lucruri. Întâlnirea cu rătăcitoarea Ileana îi revelase forţa iubirii în absenţa ființei iubite. Ce au vorbit cele două bătrâne preţ de câteva ore n-a aflat nimeni, niciodată. Nici n-au îndrăznit să le tulbure bucuria revederii. Spre seară, „bulgăroaica” s-a urcat în maşina fiului său şi dusă a fost…

A doua zi, în zori, bătrâna Caliopa a deschis lada de la căpătâiul patului în care ţinea cele trebuitoare ultimului drum şi le-a rânduit frumos pe marginea lăzii. Îngânând încetişor vechea litanie, a scos la lumina soarelui poalele, ia, fota şi marama pe care le purtase în noaptea nunţii. Clădită în ani şi ani de răbdătoare aşteptări, fântâna inimii i se transformase într-un templu în care își zăvorâse iubirea precum avarul comoara, la adăpost de hoți. Drumul ei prin deşertul lumii se apropia de sfârşit.