„Miriam” de Truman Capote (II)

Vă invităm să citiți, în traducerea semnată de Dominique Ilea, cea de-a doua parte a prozei „Miriam” de Truman Capote, proză publicată pentru prima dată în revista Mademoiselle, în 1946. Găsiți prima parte aici, în Literomania nr. 252. (Literomania)

D-na Miller petrecu ziua următoare în pat, ridicându-se doar ca să-i dea de mâncare canarului şi să mai bea câte-o cană de ceai; îşi luă temperatura şi nu găsi nimic alarmant, cu toate că visele îi erau agitate ca de febră; plăsmuirile lor nebuneşti persistau şi atunci când zăcea holbându-se cu ochi goi în tavan. Un vis, mai cu seamă, se întreţesea mereu celorlalte, ca o temă vagă, misterioasă, dintr-o complicată simfonie, iar scenele lui erau creionate incisiv, ca de-o mână înzestrată, de mare forță: o fată măruntă, cu rochie de mireasă şi o cunună de frunziş, conducea la vale o procesiune cenuşie, pe-o cărare de munte, iar în mulţime domnea o tăcere nefirească, până când o femeie din ariergardă întreba: „Încotro ne duce oare?”. „Nimeni nu ştie”, spunea un bătrân care mergea în frunte. „Da’ nu-i aşa că-i frumoasă?” se amesteca în vorbă și o a treia voce. „Nu-i aşa că-i ca o floare de gheaţă – atât de strălucitoare şi de albă?”

Marţi dimineaţa se sculă, simţindu-se mai bine; benzi late, puternice, de soare, pătrunzând oblic printre jaluzele, revărsau o lumină nimicitoare peste nălucirile ei bolnăvicioase. Deschise fereastra şi i se dezvălui priveliştea unei zile de dezgheţ, blânde ca o zi de primăvară; aripa unor nori proaspeţi, curaţi, se mototolea în poala unui cer negrăit de albastru, cu totul nepotrivit sezonului; iar dincolo de linia de jos a acoperişurilor putu să zărească râul şi fumul de la coşurile remorcherelor unduind în bătaia unui vânt călduţ. Un camion mare, argintiu, degaja strada blocată de zăpadă, cu larma motorului zbârnâind prin văzduh.

După ce rândui prin apartament, se repezi până la băcan, încasă un cec, apoi merse la Schrafft, unde își luă micul dejun sporovăind în tihnă cu ospătăriţa. Ah, ce zi splendidă… mai ceva ca o sărbătoare… şi-ar fi fost curată nebunie să te-ntorci acasă.

Sui într-un autobuz către Bulevardul Lexington, şi merse cu el până la Strada Optzeci şi Şase; acolo se hotărîse să facă niște mici cumpărături.

Habar n-avea ce doreşte, ori ce-i trebuie, rătăcea fără ţintă de-a lungul străzii, atentă doar la trecătorii zoriţi, preocupaţi, ce-i dădeau o senzaţie neplăcută de izolare.

Tocmai zăbovea pe la colţul Bulevardului Trei, când îl zări pe omul ăla: un bătrân cu picioare strâmbe, gârbovit sub povara unor pachete voluminoase pe care le ducea în braţe; purta un palton cafeniu, ponosit, şi o şapcă în carouri. Dintr-o dată, se trezi că schimbă cu el un surâs; nu era nimic prietenos în zâmbetul ăla, ci doar două licăriri reci de recunoaştere. Deşi era sigură că nu-l mai văzuse în viaţa ei.

Stătea în picioare lângă o coloană în formă de L, iar când ea traversă strada, el făcu cale-ntoarsă şi o urmă. Se ţinea destul de aproape; cu coada ochiului, ea îi pândea imaginea reflectată tremurând pe vitrinele magazinelor.

Apoi, la mijlocul cvartalului, se opri şi se răsuci cu faţa spre el. Se opri şi el, îşi îndreptă gâtul şi rânji. Da’ ce putea să-i spună? Ce putea să facă? Ziua-namiaza mare, în plină Stradă Optzeci şi Şase? Era degeaba; dispreţuindu-şi propria neputinţă, iuţi pasul.

Acu’, Bulevardul Doi e o stradă lugubră, pavată cu deşeuri şi rămăşiţe: în parte piatră cubică, în parte asfalt, în parte ciment; şi domneşte în permanenţă acolo o atmosferă de loc părăsit. D-na Miller lăsă în urmă cinci cvartaluri fără să-ntâlnească ţipenie de om, şi în tot acest răstimp scârţâitul tălpilor lui pe zăpadă se ţinu aproape. Şi când ajunse în dreptul unei florării, scrâşnetul o întovărăşea încă. Intră grăbită înăuntru şi se uită prin uşa de geam până ce bătrânul trecu; se uita drept înainte şi nu-şi încetini pasul, dar făcu un lucru ciudat, tulburător: îşi săltă niţel şapca.

„Şase albi, aţi spus?” o întrebă vânzătorul. „Da”, îi răspunse, „trandafiri albi”.

După aia merse la un magazin de sticlărie şi-și alese o vază, chipurile în locul celei sparte de Miriam, deşi preţul era scandalos şi vaza însăşi (găsi ea) de-o grotescă vulgaritate. Se pornise, însă, deja pe o serie de cumpărături inexplicabile, ca după un plan dinainte stabilit, de care n-avea nici ştiință, nici vreo posibilitate de control.

Cumpără o pungă cu cireşe înghețate, iar la o prăvălie numită Brutăria New-Yorkezului dădu patruzeci de cenţi pe şase prăjituri cu migdale.

În cursul ultimei ore, vremea se răcise iar; ca nişte lentile aburite, nori de iarnă zvârleau o umbră peste soare, iar conturul unui amurg pretimpuriu înroşea cerul; o negură jilavă se amesteca pe vânt, iar glasurile celor câţiva copii care se jucau gălăgios pe troienele de zăpadă de prin rigole răsunau stinghere şi fără pic de veselie. Curând căzu primul fulg, iar când d-na Miller ajunse înapoi la casa de gresie, zăpada cădea în valuri, ca un paravan, şi urmele de paşi dispăreau de cum se întipăriseră.

Citește și „Miriam” de truman Capote (I)

Trandafirii albi ședeau aranjaţi estetic în vază. Cireşele îngheţate luceau pe o farfurie de ceramică. Prăjiturile cu migdale, pudrate cu zahăr, aşteptau doar o mână. Canarul bătea din aripi pe scrânciobul lui, ciugulind dintr-o grămăjoară de seminţe.

La cinci fix sună soneria. D-na Miller ştiu cine era. Tivul capotului se târa în urma ei pe duşumele. „Tu eşti?” întrebă.

„Evident”, spuse Miriam; cuvântul răsună cu stridenţă de pe hol. „Deschideţi-mi.”

„Pleacă”, făcu d-na Miller.

„Vă rog, grăbiţi-vă – am un pachet greu.”

„Pleacă”, repetă d-na Miller. Se înapoie în camera de zi, îşi aprinse o ţigară, se aşeză şi ascultă calmă ţârâitul soneriei: o dată şi încă o dată şi încă o dată. „Ai face bine să pleci. Nici prin gând nu-mi trece să te las înăuntru.”

Brusc, ţârâitul încetă. Vreme cam de zece minute, d-na Miller nu se clinti din loc. Apoi, nemaiauzind nici un zgomot, conchise că Miriam a plecat. Merse în vârful picioarelor până la uşă şi o crăpă un pic; Miriam şedea jumate tolănită pe capacul unei cutii de carton, legănând în braţe o minunată păpuşă franţuzească.

„Zău, credeam că n-aveţi de gând să mai veniţi”, spuse ea, pe un ton arţăgos. „Haideţi, ajutaţi-mă să duc asta înăuntru, îi cumplit de grea.”

D-na Miller cedă nu atât unei constrângeri vecine cu o vrajă, cât unei pasivităţi pline de curiozitate; ea aduse în casă cutia, iar Miriam păpuşa. Miriam se cuibări pe sofa, nemaiostenindu-se să-şi scoată paltonul şi bereta, şi urmărind-o cu nepăsare pe d-na Miller cum leapădă jos cutia şi se îndreaptă tremurândă din şale, căutând să-şi tragă răsuflarea.

„Mersi”, zise. La lumina zilei arăta ofilită, trasă, cu părul mai puţin strălucitor. Păpuşa franţuzească pe care-o giugiulea purta o perucă splendidă, iar ochii-i stupizi de sticlă îşi căutau consolarea în ai lui Miriam. „Am o surpriză pentru dumneavoastră”, continuă aceasta. „Uitaţi-vă-n cutie.”

Îngenunchind, d-na Miller desfăcu clapele şi scoase la iveală altă păpuşă, apoi o rochie albastră, în care-o recunoscu pe cea purtată de Miriam în prima seară, la cinema; iar despre restul spuse: „Îs numai haine. De ce?”

„Pentru c-am venit să stau la dumneavoastră”, zise Miriam, îndoind codiţa unei cireşe. „Ce drăguţ din partea dumneavoastră că mi-aţi cumpărat cireşele –”

„Da’ nu poţi face una ca asta! În numele Celui-de-Sus, pleacă – pleacă şi lasă-mă-n pace!”

„– şi trandafirii, şi prăjiturile cu migdale! Ce-ncântătoare dărnicie. Ştiţi una, cireşele-s delicioase. În ultima vreme am stat la un moş; era groaznic de sărac şi n-aveam niciodată ceva bun la masă. Da’ aci cred c-o să fiu fericită.” Făcu o pauză, ca să-şi strângă mai tare păpuşa la piept. „Iar acu’, dacă vreţi numa’ să-mi arătaţi unde să-mi pun lucrurile…”

Faţa d-nei Miller se topi într-o mască de linii roşii, urîte; izbucni în plâns, un plânset nefiresc, fără lacrimi, de parcă, nemaiplângând de multă vreme, uitase cum se face. Se dădu îndărăt cu precauţie, pas cu pas, până se ciocni de uşă.

Orbecăi prin hol, apoi pe scări în jos, până la palierul de dedesubt. Începu să izbească nebuneşte în uşa primului apartament care-i ieşi în cale; un bărbat scund, cu părul roşu, răspunse, şi ea dădu buzna peste el. „Hei, ce dracu’-nseamnă asta?” făcu el. „S-a-ntâmplat ceva, iubiţel?” întrebă o femeie tânără, ivită din bucătărie ştergându-şi mâinile. D-na Miller se întoarse spre ea.

„Ascultaţi”, strigă, „mi-i ruşine că procedez aşa, da’ – mă rog, io-s d-na H.T. Miller şi locuiesc deasupra, şi” – îşi astupă faţa cu mâinile – „sună atât de absurd…”

Femeia o conduse până la un scaun, pe când bărbatul zornăia stârnit nişte mărunţiş în buzunar. „Ei bine?”

„Locuiesc deasupra, şi-a venit la mine-n vizită o fetiţă, şi cred că mi-i frică de ea. Nu mai vrea să plece, şi io n-o pot sili, şi – şi vrea să facă un lucru îngrozitor. Mi-a furat deja cameea, da’ acu’ se pregăteşte să facă un lucru şi mai rău – îngrozitor!”

Bărbatul întrebă: „Îi vreo cimotie, hai?”

D-na Miller scutură din cap. „Habar n-am cine-i. O cheamă Miriam, da’ habar n-am cine-i de fapt.”

„Şezi mata liniştită colea, drăguţă”, zise femeia, atingând alinător braţul d-nei Miller. „Harry al meu o s-o aranjeze pe puştoaica aia. Du-te, iubiţel.” Iar d-na Miller spuse: „Uşa-i deschisă – la 5A.”

După ce bărbatul plecă, femeia aduse un şervet şi-i spălă faţa d-nei Miller. „Sunteţi tare bună”, zise d-na Miller. „Îmi pare rău că mă comport aşa, ca o smintită, da’ copila aia afurisită…”

„Sigur, drăguţă”, o consolă femeia. „Acu’ ai face bine s-o laşi mai moale.”

D-na Miller îşi odihni capul în scobitura cotului; era așa de potolită, încât parcă adormise. Femeia învârti butonul unui aparat de radio; un pian şi o voce răguşită umplură tăcerea, iar femeia, bătând uşurel din picior, ţinea de minune ritmul. „Poate s-ar cădea să mergem şi noi sus”, zise ea.

„Nu vreau s-o mai revăd niciodată. Nu vreau să fiu nicăieri unde-i ea prin preajmă.”

„Ohoho, păi atunci, ia ce trebuia să faci, trebuia să chemi vrun copoi!”

Curând îl auziră pe bărbat coborînd înapoi scările. Intră în odaie cu paşi mari, încruntat şi scărpinându-se mai jos de ceafă. „Nu-i nimeni acolea”, zise el, cu vădită stânjeneală. „Cred c-a spălat putina.”

„Harry, eşti o pramatie”, declară femeia. „Am şezut colea tot timpul, şi-am fi văzut…” Se opri brusc, căci căutătura bărbatului era tăioasă.

„M-am uitat pân’ toate ungherele”, spuse, „şi zău, nu-i nimeni acolea. Nimeni, s-a-nţeles?”

„Spuneţi-mi”, zise d-na Miller, ridicându-se, „spuneţi-mi, n-aţi văzut o cutie mare? Nici o păpuşă?”

„Nu, coană, n-am văz’t.”

Iar femeia, caşicum ar fi pronunţat un verdict, făcu: „Păi, la ce naiba atâta tărăboi…”

D-na Miller păşi încetişor în apartament; înaintă până în mijlocul odăii, apoi rămase așa, în picioare. Nu, într-un fel, nu se schimbase nimic: trandafirii, prăjiturile şi cireşele erau unde le lăsase. Era, însă, o odaie goală, mai goală decât dacă mobilele şi obiectele familiare n-ar mai fi fost acolo, fără viaţă şi încremenită ca un salon mortuar. Sofaua se-ntrezărea nedesluşit în faţa ei, dintr-o dată străină: suprafaţa-i deşartă avea un înţeles care-ar fi fost mai puţin izbitor şi teribil dacă Miriam s-ar fi cuibărit pe ea. Rămase cu ochii aţintiţi spre locul unde îşi amintea că pusese cutia, şi o clipă pouf-ul se roti frenetic. Privi apoi pe fereastră; fireşte, râul era acolo, fireşte, cădea zăpada. Da’ mai putea exista un martor de încredere pentru fie ce-o fi? Miriam, atât de aievea acolo… iar acum, unde era oare? Unde? unde?

Mişcându-se ca prin vis, se prăbuşi pe un scaun. Odaia îşi pierdea contururile; era întuneric şi se făcea tot mai întuneric, şi nimic nu-l putea împiedica: ea una n-ar mai fi fost în stare să-şi mişte mâna ca s-aprindă o lampă.

Brusc, închizând ochii, simţi un val ridicându-se înlăuntrul ei, ca un scafandru ieşind la suprafaţă dintr-un hău şi mai adânc, şi mai verde. În momentele de groază şi de mare nefericire, sunt clipe în care mintea stă parcă în aşteptarea unei revelaţii, pe când un scul de linişte se deapănă peste gânduri; ca un somn, ca o transă supranaturală; iar în acel răgaz devii conştient de forța unui raţionament simplu: zău, ce-ar fi să nu fi cunoscut, de fapt, niciodată o fetiţă pe nume Miriam? Dacă se speriase, pur şi simplu, prosteşte pe stradă? La urma urmei, n-avea nicio importanţă, ca orice altceva. Singurul lucru pe care i-l răpise Miriam era identitatea, da’ acum ştia că regăsise persoana care locuia în odaia aia, care-şi făcea singură de mâncare şi ţinea un canar, o fiinţă în care te puteai încrede şi pe care o puteai crede: d-na H.T. Miller.

Trăgând cu urechea, fericită, percepu brusc un sunet dublu: sertarul unui birou deschizându-se, apoi închizându-se la loc; i se păru că-l mai aude multă vreme după aia – deschizându-se şi închizându-se la loc. Însă treptat scrâşnetul îi era înlocuit de fâşâitul unei rochii de mătase, iar acesta, uşor şi gingaş, se tot apropia, crescând în intensitate, până ce pereţii tremurară odată cu vibraţia lui, iar odaia se surpă sub un talaz de şoapte. D-na Miller înlemni şi deschise ochii cu o privire fixă, tâmpă.

„Bună ”, spuse Miriam.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după proza „Miriam”, publicată în „Mademoiselle”, 1946

Sursă foto aici