„Tăcerea lui Dumnezeu” de Juan José Arreola (II)

Găsiți prima parte a prozei „Tăcerea lui Dumnezeu” de Juan José Arreola aici, în Literomania nr. 257.

╬

Într-adevăr, scrisoarea ta s-a tot dus spre tăcere. Dar s-a brodit să mă găsesc şi eu pe-acolo, chiar în clipele alea. Galeriile tăcerii-s foarte-ntinse, nu le mai vizitasem cam de multişor. De mai multe mii de ani, poate.

Încă de la-nceputurile lumii, am statornicit ca toate lucrurile de soiul ăsta să nimerească aci. O legiune de îngeri specializaţi se ocupă să scoată còpii imprimate după tot ce se scrie, se rosteşte ori se gândeşte despre mine pe pământ. După ce-au fost clasificate cu migală, mesajele omeneşti sunt păstrate în fişiere dispuse de-a lungul tăcerii.

Mai vin din când în când să le revizuiesc. După ce le-am citit, le pun la loc pe rafturile imense. Tocmai cu asta mă-ndeletniceam când am primit în mâini copia scrisorii tale. Am ţinut să examinez originalul, şi chiar acum fac în el unele modificări.

Simplu ca bună-ziua: orânduiesc, adică, altfel cuvintele, făcându-le să lunece pe hârtie, demontând multe din ele, care sună prost, ca să compun altele mai frumoase şi mai armonioase. Într-un cuvânt, îţi răspund la scrisoare cu propriile tale litere.

Pe când tu dormi şi uiţi, eu mă ocup cu munca asta de zeţar, ca la trezire să dai cu ochii de-o viaţă mai împăcată.

Să nu te surprindă faptul că-ţi răspund la scrisoarea care, potrivit uzanţelor, ar trebui să rămână depozitată în tăcere. Aşa cum cu multă justeţe te exprimi în scrisoare, n-o să depun în mâinile tale tainele universului, ci doar am să-ţi dau câteva indicaţii utile. Cred că vei fi suficient de cu scaun la cap să nu te porţi de mâine-ncolo ca vreun iluminat, sau să socoţi că m-ai câştigat definitiv de partea ta.

Fiecare pasaj din scrisoarea mea îţi va dezvălui treptat interpretarea pe care trebuie s-o dai întregului. În privinţa folosinței pe care poţi s-o dai respectivei, îţi las toată libertatea. N-are niciun caracter de revelaţie ori de miracol, şi poţi s-o arăţi oricâtor persoane ai pofti. Întrucât nimeni nu va crede că-i scrisă chiar de mine, nu-mi dăunezi nici cât negru sub unghie.

De altminteri, scrisoarea asta se scrie acum cu cuvintele tale, care, în treacăt fie spus, nu-s cele mai fericite cu putinţă. Material omenesc, se vede de la o poştă, ca şi literele, intervenţia mea le schimbă folosința, şi cred că le pot da o dezinvoltură de care duceau lipsă în scrisoarea ta. Deprinse cu manevrarea unor chestii mai ample – semnele astea mărunte, lunecoase ca pietricelele, se vădesc nu prea potrivite pentru mâinile mele.

Ca să mă exprim pe gustul meu, ar trebui să născocesc un limbaj special, adecvat substanţei mele. Însă atunci ne-am întoarce la poziţiile noastre dintotdeauna, iar tu nu m-ai mai putea-nţelege. Aşa stând lucrurile, nu căuta în scrisoarea mea niscai calităţi sublime. Sunt propriile tale litere, incolore şi vădit umile, pe care mâinile mele le manevrează fără dibăcie.

E în scrisoarea ta un ton care-mi place. Obişnuit fiind s-aud doar învinuiri ori rugăminţi, scrisoarea ta mi-a adus o notă de noutate. Conţinutul nu-i nou, dar e într-însa sinceritate, o chemare de fiu îndurerat şi o oarece lipsă de trufie.

Pricepe că oamenii se-ndreaptă spre mine pe două căi: ori extazul sfântului, ori blasfemiile ateilor. Majoritatea mai folosesc, ca să ajungă aci, şi un limbaj sistematizat în rugăciuni mecanice, rămase de regulă neînregistrate, cu excepţia cazurilor în care vreun suflet adânc răscolit le înveşmântă într-o emoţie proaspătă.

Tu îmi vorbeşti calm, şi singurul lucru pe care ţi l-aş putea reproşa e de-a fi spus cu atâta resemnare că scrisoarea ta are să nimerească undeva, în tăcere. Caşicum ai fi ştiut-o dinainte şi ai fi scontat cu asta pe vreun protest din partea mea. Ai văzut doar în ce măsură a fost o-ntâmplare faptul că am dat de scrisoarea ta chiar în clipa când o isprăveai de scris. Să-mi fi întârziat doar niţeluș vizita pe-ntinderile tăcerii – şi când îți voi fi citit cuvintele pătimaşe n-ar mai fi existat de mult pe pământ nici măcar pulberea oaselor tale.

Vreau să vezi lumea aşa cum o contemplu eu: ca pe-un măreţ experiment. Până acum, rezultatele nu-s prea limpezi, şi mărturisesc că oamenii au distrus deja o grămadă din ceea ce prevăzusem. Socot că n-ar fi de mirare să le dea pe toate gata. Şi asta din pricina unui strop de libertate prost întrebuinţată.

Tu abia atingi nişte probleme pe care eu le-aprofundez cu amărăciune. Există suferinţa animalelor şi cea a copiilor, care li se-aseamănă atât de mult prin puritate. Îi văd pe copii suferind şi aflând lucruri nepotrivite cu vârsta lor, şi aş vrea totdeauna să-i salvez. Totuşi, trebuie s-aştept, şi aştept încrezător. La acest capitol mi-ar plăcea să consulţi tabelele mortalităţii infantile.

Dacă nici tu nu-ți poţi suporta dramul de libertate pe care-l porţi, schimbă-ţi atitudinea sufletească şi fii pur şi simplu pasiv, umil. Acceptă cu emoţie tot ceea ce viaţa ţi-ar pune în mâini şi nu jindui la roadele cereşti. Nu merge așa departe.

În privinţa busolei pe care mi-o ceri, cu regret îţi spun că nu ţi-o pot da. În oscilaţia propriei vieţi stă meritul sufletului tău. Echilibrul pe care l-ai obţine îţi va fi cea mai bună călăuză. Ce-ţi pot da, ţi l-am și acordat de mult. Mi-i cu neputinţă să vin acum cu fuga să te salvez, aşa cum n-am putut-o face nici pe optsprezece iulie 1924.

Poate ţi-ar prinde bine să-ţi afli un reazem într-o anumită religie, dar şi asta o las la alegerea ta. Nu-ţi pot recomanda niciuna dintre ele, nefiind cel mai îndreptăţit s-o fac. În orice caz, reflectează şi decide-te, dacă există în tine vreo chemare dinlăuntru care ar cere-o.

Ce-ţi pot însă recomanda, şi-o fac din toată inima, e ca în loc să te laşi absorbit de căutări amare să te dedici observării mai atente a microcosmosului ce te-nconjoară. Înregistrează atent miracolele de zi cu zi şi găzduieşte frumuseţea în inimă. Primeşte-i mesajele indicibile şi tălmăceşte-le în limba ta.

Din nefericire, asta nu-ţi va aduce niciun beneficiu material. Trebuie să-ţi cauţi o ocupaţie, ceva care să-ţi satisfacă nevoile lăsându-ţi şi câteva ceasuri libere. Ia toate astea foarte în serios, e un sfat ce-ţi va prinde tare bine. La sfârşitul unei zile de muncă nu pici de obicei în nopţi de soiul ăsteia, pe care din fericire o-nchei dormind adânc.

În locul tău, mi-aş căuta o slujbă de grădinar, sau aş cultiva pe cont propriu un răzor de zarzavaturi. Cu florile care-ar creşte pe el şi fluturii care-ar veni să le viziteze, aş avea tot ce mi-ar trebui ca să-mi înveselesc viaţa.

Vreau să-mi mai scrii. Mă atrage jocul ăsta cu cuvintele, care câştigă sau pierd semnificaţii printr-o simplă schimbare de poziţie. Tot descâlcindu-ţi frazele ca să mi le construiesc pe-ale mele, am pătruns în tainele exprimării, şi mi-ar plăcea să continui practica acestui exerciţiu magic.

Scrie-mi că renunţi de-a binelea să mai tratezi teme neplăcute, să mai folosești cuvinte pe care să mă văd nevoit a le dezarma. Sunt atâtea teme de care putem să ne-ocupăm, încât viaţa ta va ajunge, cu siguranţă, pentru prea puţine dintre ele. Să le-alegem pe cele mai frumoase.

Nu-mi mai pomeni de însoţitorul ăla diabolic, care există doar în închipuirea ta. L-ai inventat ca să-l faci răspunzător de eşecurile tale şi ca să-i atribui propriile tale plăsmuiri; de pildă, rolele alea de film pe care tu însuţi le-ai turnat.

Îţi spun acum ceva foarte important: dacă te simţi prea singur, caută tovărăşia altor suflete şi frecventează-le. Nu uita, însă, că orice suflet a fost croit anume pentru singurătate.

Aş fi vrut să-mi punctuez mai cuvenit propoziţiile, dar mi-au lipsit o cantitate însemnată de puncte şi virgule, ca şi o seamă de sublinieri pe care le las la discreţia ta. În schimb, am lăsat nefolosite o jumătate de duzină de semne de-ntrebare. Te rog să nu le mai foloseşti de-acum înainte.

Mi-au rămas deja foarte puţine litere, şi mai am încă atâtea de spus. Ciudat, îmi irosesc cuvintele rămase spunând că mi se isprăvesc.

Constat că scrisoarea mea n-are nici un merit, afară de cel de-a fi fost scrisă cu un număr restrâns de cuvinte. A trebuit să-mi iau unele precauţii ca să nu-mi rămână cumva în final doar niscai consoane.

Vreau să văd cât de curând alte scrisori pe masa ta. În chip de semnătură, şi ca să autentific scrisoarea asta, îţi ofer ceea ce urmează:

Am să mă arăt ţie în cursul zilei, în aşa fel ca să mă poţi recunoaşte cu uşurinţă, de pildă… dar nu, asta tu singur va trebui s-o descoperi.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA după „El silencio de Dios” (din volumul „Varia invención”, 1949)

Sursă foto aici