„Critica proustiană actuală” de I. Negoițescu (I)

În acest număr al Literomaniei, vă propun prima parte a unui eseu despre receptarea operei lui Marcel Proust, eseu semnat de I. Negoițescu, unul dintre principalii membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Despre I. Negoițescu, vă recomand articolul Adinei Dinițoiu, apărut în Literomania nr. 16, din 2017, dar și proaspătul volum de corespondență Radu Stanca-I. Negoițescu, apărut în 2022, la Polirom („Un roman epistolar”). Cât despre eseul „Critica proustiană actuală”, acesta a fost publicat în revista „Secolul 20” nr 4, din 1965. Informațiile oferite de Negoițescu sunt dense, însă, bineînțeles, acest tablou al criticii proustiene, având în vedere că au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea eseului, poate fi completat cu multe altele apărute de-atunci până-n prezent, ceea ce nu-i scade, zic eu, din valoare.

Ion Negoițescu

Critica proustiană actuală

Începuturile criticii proustiene sînt aparent prestigioase; în 1896, Anatole France prefața volumul „Les Plaisirs et les jours”, în termeni licoroși, identificînd personalitatea debutantului astfel : „II y a en lui du Bernardin de Saint-Pierre dépravé et du Petrone ingénu”. Nu criticul literar semna însă acele rînduri (scrise de fapt de doamna de Caillavet, după cum arată Fernand Gregh în placheta lui de suveniruri, „Mon amitié avec Marcel Proust” — 1950, pretinzînd că deține informația direct de la egeria maestrului), ci romancierul celebru, în calitatea sa de om de lume. Începuturi cu valoare deci pur anecdotică. Atît prefața lui Anatole France, cît și ilustrațiile de Madeleine Lemaire și melodiile lui Reynaldo Hahn, care însoțeau volumul, în loc să-l impună, au descalificat în ochii literaților pe tînărul Proust ca snob și amator (tocmai el, care avea să repudieze snobismul critic al lui Sainte-Beuve), aruncînd un văl de neîncredere și incomprehensiune asupra darurilor autentice ale viitorului romancier, urmărindu-l nefast ani și ani, pînă la eșecul faimos între toate: refuzul lui Gide de a primi pe „Swann” la N.R.F. Gloria avea totuși să izbucnească brusc și total, nu numai consolînd, ci și sanctificînd ultimii ani de viață ai autorului „Timpului pierdut”. De la cronica onestă pe care Paul Souday o insera în „Le Temps” îndată după ce a apărut „Du coté de chez Swann”, pînă la articolul din „Excelsior” (reprodus în apendice la volumul de „Corespondență M. Proust — J. Rivière”, publicată de Philip Kolb în 1955) prin care Jacques Rivière saluta romanul lui Proust — apăruse acum „À ľombre des jeunes filles en fleur” — ca o mare operă realistă, în spiritul lui Saint-Simon și Stendhal, receptarea a devenit deplină. Desigur, contradicțiile n-au lipsit și critica proustiană are pînă azi un caracter contradictoriu, deoarece însăși opera le dă prilej, prin complexitatea ei și prin dubla sa față subiectiv-obiectivă. Impresionantă este totuși constatarea că, deși atît de înnoitoare, de revoluționară, construcția epică proustiană a găsit audiență critică pe toate laturile ei, foarte curînd. Volumul omagial „Etudes, Portraits, Documents, Biographies” din 1926, cuprinde o bibliografie bogată, ale cărei teme redau încă de pe atunci direcțiile generale ale criticii proustiene, așa cum s-a constituit ea pînă azi, în adîncime ca și în amploare. Iar în perioada dintre cele două războaie au fost închinate lui Proust monografii care oglindesc aspecte fundamentale ale personalității marelui scriitor (Leon Pierre-Quint, Ernst Robert Curtius, Ramon Fernandez — ultima din 1943) și studii cu caracter special, care-și păstrează încă actualitatea. După al doilea război mondial, critica a urmat aceleași direcții, a dezbătut în fond aceleași probleme, cu mijloace firește adeseori noi. Publicarea postumelor „Jean Santeuil” în 1952 și „Contre Sainte-Beuve”, reconstituit de Robert de Fallois, în 1954) și a scrisorilor (în afara celor 6 volume de „Correspondance générale” din 1930-1936, au mai apărut corespondența cu Anton Bibescu și cea cu Gide – 1949 apoi, cu mama scriitorului – 1953și cu Reynaldo Hahn – 1956, ambele publicate de Philip Kolb, autor și al unei „Correspondance de M. Proust. Chronologie et commentaire critique” tipărită în America în 1949) a adus fără îndoială elemente complimentare, dar în general perspectivele nu s-au schimbat. Dacă marele și curiosul eseu critic „Contre Sainte-Beuve” e de primă importanță pentru cunoașterea inteligenței speculative a lui Proust, corespondența e mai săracă literar și estetic, așa cum remarcă și Emmanuel Berl prezentînd scrisorile către R. Hahn, și nu atinge înaltul interes al schimburilor epistolare dintre Gide și Claudel sau Gide și Valéry, publicate în ultimii ani; singurul text capital (cum îl prețuiește Thierry Maulnier, care prefațează volumul), fiind o scrisoare către Anton Bibescu, în care Proust îl roagă să intervină pe lîngă Gide și Copeau, în chestiunea tipăririi lui „Swann” la N.R.F., și unde memoria involuntară e definită cu extremă limpezime și precizie, ca metodă artistică esențială romanului său.

Noutatea viziunii proustiene s-a impus criticii, care a asimilat pe măsură ce apăreau volumele din „À la recherche du temps perdu”, pe cele două planuri principale, unul ce lăsa să se desfășoare lumea personajelor surprinzătoare din înalta societate pariziană a anilor 1890-1910, iar celălalt al filozofiei desfășurate pe cont propriu de autorul însuși, în legătură cu problema timpului și a memoriei și implicînd problema și mai acută a unei metode revoluționare în arta romanului. Și tocmai fiindcă implica această problemă de metodă, adică de formă, planul filozofic al romanului (Thibaudet consideră și el că Proust a înnoit literatura prin introducerea stilului filozofic în roman) a atras îndeosebi atenția criticii.

Prin urmare, critica proustiană actuală va continua să se ocupe de sensul obiectiv sau de cel subiectiv-filozofic al romanului, de aspectele sale realiste sau de narcisismul său, de stilul lui Proust, de prezența artistului în roman, de problemele morale ridicate în cuprinsul său ori de problemele omului și scriitorului Proust. Chiar și motivele mereu dezbătute, a madelenei muiate în ceai, a clopotnițelor din Martinville, a sonatei de Vinteuil, a pavajului inegal din curtea Guermanților continuă să fie evocate ca absolut necesare explicitării operei (le consideră ca atare și Gaëtan Picon, în „Lecture de Proust”, 1963).

Noutatea viziunii proustiene s-a impus criticii, care a asimilat pe măsură ce apăreau volumele din „À la recherche du temps perdu”, pe cele două planuri principale, unul ce lăsa să se desfășoare lumea personajelor surprinzătoare din înalta societate pariziană a anilor 1890-1910, iar celălalt al filozofiei desfășurate pe cont propriu de autorul însuși, în legătură cu problema timpului și a memoriei și implicînd problema și mai acută a unei metode revoluționare în arta romanului. Și tocmai fiindcă implica această problemă de metodă, adică de formă, planul filozofic al romanului (Thibaudet consideră și el că Proust a înnoit literatura prin introducerea stilului filozofic în roman) a atras îndeosebi atenția criticii. Așa se explică faptul că, recunoscută fiind de toți valoarea sensului obiectiv al operei lui Proust, sensul subiectiv a dat naștere totuși unei literaturi critice mult mai întinse, iar uneori aprecierea sa a lăsat în umbră valoarea creator epică a romanului: Croce nu vedea în Proust decît un „mistic al estetismului și al artei” iar Ortega y Gasset se apleca asupra operei lui spre a descoperi metoda „dilatării fără progres ”, a dinamismului în adîncime, ambele formulări avînd pretenția să definească integral pe autorul lui „Swann”.

Oricît de sensibil era la semnificația strict epică a romanului, la sfera lui obiectivă, pentru E. R. Curtius domeniul social proustian apare nu ca o faună, ci ca o floră, rod al unei viziuni botanice asupra lumii. Punînd în lumină elementele vegetale ce caracterizează stilul lui Proust, Curtius le socotește drept simbol al unei atitudini pasive față de viață. Imperiului vegetației îi lipsește dimensiunea instinctului, din natura animală, ca și dimensiunea voinței din natura umană, încît lumea lui Proust se situează dincolo de bine și rău, într-un plan a-moral. Caracteristică lui Proust este contemplația, identificarea eului cu obiectul, o contemplație cvasi-mistică (Curtius atribuie același platonism lui Proust ca și lui Baudelaire), încît romanul său duce, dincolo de știință și psihologie, la cunoașterea individualității ireductibile. Neputînd distinge, în cazul autorului lui „Swann”, între subiect și obiect, Pierre Abraham a analizat deci într-o monografie opera lui Proust ca o răsfrîngere pură a omului dintr-însul, eludînd structura propriu zisă a romanului, ceea ce nu e totuși cazul lui Curtius. Și pentru Ramon Fernandez originalitatea lui Proust constă în „a concepe filosofic expresia vieții”, „Àla Recherche” reprezentînd o critică a sferei epice, comparabilă criticii gîndirii științifice întreprinse de Kant; iar tradiției proustiene fixate de Thibaudet prin numele lui Montaigne, Saint-Simon, Bergson (moralism și psihologism), Ramon Fernandez îi adaugă, paralel, accentuînd sensul subiectiv, o tradiție romantic simbolistă. El distinge în „Timpul pierdut” viziunea romanescă, viziunea subiectivă, viziunea memorialistă și o viziune estetică ce le înglobează pe toate trei. Pe verticală merg apoi distincțiile lui L. Martin-Chauffier, dintr-un articol publicat în revista „Confluences”, în 1943 (îl citează J. Nathan în „La Morale de Proust”, 1953), cheia romanului fiind jocul dintre aceste straturi subiective : a/ Marcel Proust așa cum apărea în viață, abstracție făcînd de opera sa; b/ Je 1, eroul cărții; c/ Je 2, naratorul zi de zi al evenimentelor din carte și d/ Proust, autorul de geniu care a alcătuit romanul și care, contrar lui Je 2, știe dinainte ce se va întîmpla. Je 1 și Je 2 se combină uneori în entitatea care poartă numele de Marcel. În „Le Progres spirituel dans de Marcel Proust”, după ce studiază „lumea, dragostea, prietenia”, așa cum apar în opera lui Proust (vol. 1, 1946), Henri Bonnet se oprește asupra aspectelor „filozofice”, analizînd în vol. 2, „Ľ Eudémonisme esthétique de Proust” (1949), estetica, etica și chiar metafizica proustiană. O „filosofie” care se îndepărtează de Bergson și se apropie de Descartes și Spinoza (Despre Bergson și Proust au scris studii speciale, între alții, Kurt Jăckel și Floris Delattre). Iar Germaine Brée, în „Du Temps perdu au Temps retrouvé” (1950), remarcă la Proust două atitudini față de timp: una de proiectare spre un viitor necunoscut și cealaltă de contemplație și resurecțiune retrospectivă.

Foto: I. Negoițescu și Radu Stanca (arhiva Ion Vartic). Sursă foto aici