O proză scurtă de Vlad Preda

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com. În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Vlad Preda.

Samuraiul care se prefăcea că era orb

Vlad Preda

Maestrul samurai care se prefăcea că era orb a locuit o vreme în casa unei văduve. O casă izolată, lângă o pădure de bambus, cu drumeag îngust. În fiecare dimineață, nepotul dolofan de douăzeci și trei de ani și cu minte de copil al văduvei, doar în chiloți fundoshi și cu pălărie conică de paie pe cap jingasa, legată sub bărbie, se avânta cu o suliță împotriva unui dușman imaginar, dând de câteva ori roată casei. În fiecare dimineață. Doar în fundoshi și cu jingasa pe cap. Văduva îl întâmpina deseori cu apostrofări și zâmbete. Tânărul dolofan cu minte de copil se oprea, făcea stânga-mprejur și o lua în sus pe drumeag, pierind în pădurea de bambus, unde se ascundeau alți dușmani teribili. Alteori, o ocolea pe văduvă. Tot așa, zi de zi, cu strigăte războinice de copil, fără cuvinte. De era soare sau turna cu găleata, tânărul luptător străpungea cu vervă aerul, nimicind hoarde de războinici. Văduva îi ieșea în întâmpinare, tânărul se oprea nedumerit pentru o clipă, un strigăt îi izbucnea din piept și o lua din nou la goană, ocolind-o sau tulind-o în pădure. Asta până-n ziua în care samuraiul care se prefăcea că e orb a trebuit să se mute. În acea zi, ca în toate celelalte zile, tânărul luptător dădea a treia tură casei cu zbieretele sale, împlântând sulița în coastele nălucilor, când văduva veselă i-a ieșit în întâmpinare, cu mâinile vârâte în mânecile kimonoului ponosit, dar curat. Războinicul s-a oprit locului. Văduva l-a apostrofat și i-a zâmbit. Războinicul nu se oprise la timp, fiindcă s-a împiedicat de un cadavru sau n-a mai vrut să-și curme năvala. Pesemne, s-a lăsat ispitit de foamea vârfului ruginit, dar solid al suliței, sătul să tot muște în gol, pe care l-a înfipt în burta moale. Văduva s-a prăbușit fără suflare, iar maestrul samurai care se prefăcea că e orb a fost nevoit să plece. A dormit trei zile în pădurea de bambus și a băut mult rachiu de orez.

Maestrul samurai, cel mai iscusit din regiune pentru că se prefăcea că era orb și maseur (orbii sunt adesea maseuri), deprinsese cu atâta desăvârșire arta mânuirii sabiei că dușmanul aflat la o palmă în spatele lui, gata să-i străpungă de-a curmezișul trupul, așa cum eu te-aș pălmui din senin fără ca tu să ai vreo reacție, ucidea doar aerul. Sabia maestrului, însă, scoasă fulgerător din teaca vișinie, reteza mâna ținând katana, arunca dovleacul de pe grumaz sau elibera intestinele din locașul lor, revărsându-le în noroi. Sabia celebrului samurai duhnea a sânge, sânge pe care apa rece de râu, turnată în fiecare dimineață de-a lungul tăișului, nu-l putea îndepărta.

Vreme de trei zile de somn sub cerul liber, sabia samuraiului orb fusese scoasă din teacă doar pentru a fi spălată și ascuțită. În prima zi de după capătul celor trei, maestrul întâlni două gheișe tinere, soră și frate, adăstând cu chipurile împietrite, pudrate cu oshiroi, pe treptele unei case de lemn, cu cel mai înalt și meșteșugit acoperiș de stuf văzut de mine. Purtau o poveste tristă. Întreaga familie le fusese măcelărită de banda lui Ginzo pe când erau mici, în crucea nopții, iar ei scăpaseră cu viață ascunzându-se în niște vase de lut. Ca să supraviețuiască, fata învățase la perfecție arta interpretării la shamisen, iar fratele, cu trăsături atât de fine încât n-ar fi trezit niciodată suspiciuni, doar maestrul orb îl dibuise, spunându-i că nu miroase a femeie, ci a bărbat, n-avea pereche între gheișe cu dansul său. Mișcările de o geometrie perfectă și reținută, refuzând descătușarea completă a tensiunii din încheieturile mâinilor, gâtului, torsului și coapselor, provocau o cumplită neliniște, încât bărbații s-ar fi ucis între ei dacă n-ar fi rămas captivi voinței gheișei. Încă de la vârsta de cinci ani nu-și dorea nimic mai mult decât să-și îndepărteze prisosul dintre coapse din calea atingerii perfecțiunii.Tinerele gheișe mai nutreau răzbunare și o casă în care să îmbătrânească în liniște. Până atunci, sora, cu doi ani mai mare, plângea în fiecare dimineață înainte să se machieze, fără s-o vadă nimeni.

Noul prieten le făgădui că sabia-i nu va rugini înainte de a servi ca unealtă a răzbunării. În ziua predestinată împlinirii, capul bandei Ginzo, al bătrânului Kurosawa, strămoșul celebrului regizor, atârna de un fir de păr. La dreapta sa ședea ca pavăză un tânăr ronin năimit în contul unei datorii. Roninul fără nume, căsătorit, dar fără copii, cu o frumoasă podoabă capilară prinsă în coadă de cal, ucisese un lung șir de samurai, pe ploaie ori sub cer senin, pe zi sau noapte, la malul oceanului sau în munții înzăpeziți, cu picioarele bocnă și mișcări îngreunate de asprimea frigului. Mânuia la fel de bine katana, wakizashi sau tanto. Mulți făcură cunoștință cu tanto-ul înfipt în spate cu o aruncătură precisă pe când fugeau pentru a-și salva pielea. În ciuda nenumăratelor bătălii, însă, trupul roninului nu fusese însemnat de cicatrici doveditoare. L-ai fi putut lua drept un simplu olar sau negustor. Un adversar pe măsura talentului și puterilor sale nu întâlnise.

Asta până când cerul i l-a adus în cale pe maseurul orb. Cerul și spaima bătrânului Kurosawa. Pe o plajă îngustă, în miez de noapte, în lumina unui foc de tabără atât de mare încât mai bine de zece oameni trebuie să fi muncit la el, părând o flacără veșnică, coborâtă din văzduh. În sat, pe treptele casei cu un acoperiș de stuf nemaipomenit, gheișele soră și frate așteptau cu sufletul la gură și chipurile împietrite, pudrate cu oshiroi. Roninul și maestrul se apropiară la mai puțin de o jumătate de lungime de katana, adulmecându-și parfumul de moarte al trupurilor și încordarea mușchilor. În cercul minuscul al înfruntării, din teaca fiecăruia aerul fu împuțit de duhoarea sângelui zecilor de dușmani răpuși. Roninul și maestrul nu râdeau niciodată în tovărășia altora, rușinați de hidoșenia figurilor lor cunoscând doar zâmbetul strâmb al morții, care le-ar fi înghețat sângele în vine. Roninul rosti o frază scurtă și arogantă despre moarte. Maestrul samurai surâse, luându-i vorbele drept o slăbiciune fatală. Apoi, într-o clipă fulgerătoare, cât trei răsuflări expulzate spre cerul înstelat de înaltul foc de tabără, katanele se încrucișară cu sunet metalic și tăiară adânc și usturător în carne, dinspre umărul drept în jos spre pântec și slobozind din pelvis. Nisipul întunecat al nopții fu stropit de licoarea umedă și neagră. Mirosi a carne crudă și urină caldă. Rugul înalt și dogoritor primi jertfa de trup încă viu.

Nemaiputând îndura gândul iminenței morții, bătrânul Kurosawa rupse cămașa de pe pieptul străbătut de șerpi înfiorători și fugi din minka prin amado-ul mereu deschis pentru a pătrunde glasul insectelor, răcoarea nopții și vocea zeiței lunii care să-i aducă la cunoștință din vreme deznodământul luptei. Bătrân neputincios, Kurosawa rătăci drumul și căzu într-o baltă, se strădui să se ridice, dar inima îi stătu locului și se înecă.

Nemaiputând îndura gândul înfrângerii, tinerele gheișe, soră și frate, se ridicară de pe treptele casei cu un acoperiș fabulos de stuf și porniră spre est. Setea răzbunării nu le mai prii, soarta maestrului orb le deveni indiferentă. Nu le mai rămăsese decât să-și găsească locul unde să dureze casa la care visaseră, iar fratele să devină visata gheișă zburdând pe nori de vânt.

Vlad Preda are 38 de ani, este din Bârlad și lucrează în domeniul IT.