„A luat cu sine vântul…” (Poeme de Juan Ramón Jiménez)

Vă propunem în Literomania nr. 121 două poeme semnate de poetul spaniol Juan Ramón Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956, în traducerea lui Ion Frunzetti și A.E. Baconsky. Tot în Literomania nr. 121, găsiți o cronică de Monica Șerban la volumul „Platero și cu mine (Elegie andaluză)” de același Juan Ramón Jiménez și un alt poem, „Trezire” (traducere de Dominique Ilea).

“Declarat poet pur, Jiménez e totalmente strein de matematica, parnasiană în fond, a lui Valéry: pentru el poezia e însăşi energia secretă a existenţei, mişcarea continuă a sufletului în direcţia unui zenit absolut. Dar e şi o cunoaştere a lucrurilor care-i «intră cântând în suflet», o cunoaştere a umbrei, a luminii şi a frumuseţii devenită aproape dogmă abstractă şi tiranică în raza căreia limbajul său îşi pierde treptat materialitatea şi tinde spre puritatea conceptuală a «florii fără tulpină şi rădăcină» invocată în unul din poemele lui. Cuvântul, ca în aserţiunea lui Heidegger, întemeiază o realitate, mai mult decât o numeşte, realitate ce nu se confundă cu universul obiectiv, ci îi reproduce esenţa.” (A.E. Baconsky)

A luat cu sine vântul…

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

Traducere de Ion Frunzetti

Eu nu sunt eu

Eu nu sunt eu…
Eu sunt cel care umblă
fără să-l văd, alăturea de mine;
sunt cel pe care uneori îl știu
și alteori îl uit. Sunt cel ce tace
senin, în timp ce eu vorbesc, sunt cel
ce iartă, blând, când eu sunt plin de ură,
cel ce se plimbă – acolo pe unde eu nu sunt,
cel care-o să rămână în picioare
în timp ce eu voi coborî-n mormânt.

Traducere de A.E. Baconsky