Adevărul artei

Dincolo de faptul că abordează, dintr-o perspectivă cu totul nouă, consacratul mit faustic, dincolo de evidentul impuls ludic şi parodic care-i străbate, de la un capăt la altul, paginile, dincolo chiar de numeroasele interpretări figurale sau livreşti pe care le poate determina, romanul „Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgakov are marele – şi rarul – dar de a vorbi realmente convingător despre artă şi adevărul artei, dar şi despre rolul şi locul artistului în societate. Mai ales într-o societate în care, din cauza unui regim totalitar, aşa cum era cel care domina Rusia şi mai ales Moscova anilor ‘30 ai secolului trecut, se presupunea că artistul trebuie fie să tacă, fie să se încadreze în corul care-i proslăvea pe puternicii zilei. Într-un asemenea context, Maestrul creat de Bulgakov îndrăzneşte nu doar să încalce toate regulile consacrate de comportament ale acelei epoci, şi să iubească într-o lume în care sentimentului îi erau preferate conformismul sau indiferenţa, ci şi să scrie o carte – marele său roman despre Pilat din Pont – care oferă, pe neaşteptate, dar oricui n-a uitat să citească, un alt adevăr, adevărul lui, semn, desigur, al unui protest deschis la adresa acceptării necondiţionate a oricăror „adevăruri” oficiale. În acest fel, romanul lui Bulgakov însuşi devine un soi de naraţiune în mod deliberat „eretică”, câtă vreme, pornind de la celebrul epigraf goethean, Woland, noul diavol, se dovedeşte a fi, alături de Maestru, cel care pune, la rândul lui, în discuţie toate sintagmele consacrate ale epocii, altfel spus, toate adevărurile oficiale, cu toate variantele lor clişeizate, fie că e vorba de probleme istorice, fie de cele mitice sau literare, atfel încât, la un moment dat, cititorul se poate chiar întreba unde e de găsit adevărata origine a textului: în mintea Maestrului (sau, oare, parţial, a lui Ivan), ori în chiar experienţele şi acţiunile lui Woland?

Desigur, Mihail Bulgakov ca autor abordează, în „Maestrul şi Margareta”, statutul însuşi al marilor cărţi ale umanităţii, de la Biblie la Faust de Goethe, relativizând mereu perspectiva şi, mai ales, ştergând graniţele consacrate dintre Bine şi Rău. De aici şi permanenta demitologizare a lui Isus, căci romanul de faţă oferă cititorului posibilitatea de a reevalua figura umană, nu istoria mitică sau biblică, dacă avem în vedere supremul argument al lui Woland cu privire la existenţa lui Yeshua: existenţa însăşi a cărţii Maestrului. Fără îndoială, dacă ceva este scris, atunci devine oficial şi, implicit, adevărat, iată ce îi sugerează chiar Yeshua în mai multe rânduri lui Pilat în timpul interogatoriului, prefigurând, în felul acesta, şi modul în care va fi, ulterior, citită versiunea pe care o dă Levi Matei faptelor petrecute, în calitatea sa de singur discipol al tânărului Învăţător. Dar, la un moment dat, Pilat din Pont îi oferă, practic, posibilitatea acestui filosof care, în fond, nu-i displace, să-şi salveze viaţa: cu condiţia să aleagă, în locul adevărului, minciuna. Fapt pe care, desigur, Yeshua va refuza să-l facă, necedând ispitei, chiar dacă această alegere radicală din partea sa îi va pune la grea încercare teoria cu privire la presupusa bunătate înnăscută a tuturor oamenilor. El se dovedeşte, aşadar, capabil să rămână credincios convingerilor sale în care crede mai presus de orice, iar această atitudine este ceea ce Sinedriul, prin vocea reprezentantului său, Caiafa, consideră a fi cea mai mare ameninţare la adresa poziţiei reprezentanţilor recunoscuţi ca atare ai religiei: căci, desigur, un ucigaş ca Barabas e mult mai puţin periculos, din punctul acesta de vedere, decât o voce care se încăpăţânează să rostească doar adevărul.

Pe de altă parte, cum orice act de distorsionare a realităţii (deci, implicit, a adevărului!) este semnul caracteristic al opresiunii, fie că e vorba despre opresiunile religioase din Yerushalaimul anului 33, fie de cele politice şi ideologice din Moscova anilor ’30 ai secolului XX, odată cu aducerea în prim-plan a acestei probleme (şi prin sugerarea implicaţiilor pe care acţiunile opresive le au, oriunde şi oricând), cititorul este invitat, subtextual, să treacă la semnificaţiile celuilalt plan al romanului lui Bulgakov. Tocmai aceasta este direcţia în care se înscrie agitaţia propagandistic-gălăgioasă a lui Berlioz sau poemul antireligios al lui Ivan, ca şi alte aspecte din Moscova acelor vremuri, menite să limiteze libertatea de gândire şi de exprimare a oamenilor. Iar această lume, atât de pe dos din cauza neobositului aparat de propagandă sovietică, se dovedeşte a fi terenul predilect pentru acţiunile noului diavol, Woland. Căci planul divin, în complexitatea sa, include, în „Maestrul şi Margareta”, deplina libertate de alegere, iar în acest context, răul devine necesar din mai multe motive, în primul rând deoarece faptele bandei lui Woland dau oamenilor ocazia să decidă singuri drumul pe care doresc să-l urmeze, răul devenind, din această perspectivă, bun prin excelenţă, un veritabil catalizator, determinând, nu o dată, inedite cazuri de „felix culpa”, totul având punctul de plecare în epigraful goethean. Astfel că se poate afirma, pe bună dreptate, că Woland reprezintă o adevărată manifestare fizică a conştiinţei mai multor personaje din romanul lui Bulgakov, dându-le acestora o serie de motive de a face bine sau de a alege calea cea bună, cel puţin temporar. În fond, Woland nu face altceva decât să dărâme fără cruţare toate imaginile exterioare ale aşa-zisei moralităţi şi respectabilităţi sovietice, nimic altceva, în realitate, decât nişte măşti – nu întotdeauna reuşite, dar, fără îndoială, întotdeauna agresive la nivel propagandistic – menite a ascunde adevărul despre această lume a falselor valori şi despre regimul politic găunos aflat la putere. Desigur, finalitatea acestui demers este aceeaşi ca şi în cazul atitudinii lui Yeshua sau a Maestrului: descoperirea adevărului şi afirmarea lui cu glas tare. De altfel, romanul Maestrului, istoriile intercalate centrate pe faptele lui Woland şi visul din final al lui Ivan Bezdomnâi sunt, toate, înrudite structural, ducând spre o semnificaţie esenţială: aceea că există un singur adevăr care poate fi descoperit şi pus în circulaţie doar de artiştii autentici. Evident, mijloacele diferă fundamental, dacă ne gândim că strategia noului diavol constă într-un soi de inedită lege a talionului: el face bine celor buni şi rău, celor răi. Dar, cum între lumea Yerushalaimului şi cea a Moscovei e o distanţă de aproape două mii de ani, cei buni, aşa cum, după părerea lui Yeshua, erau toţi locuitorii din Iudeea – şi, ipotetic, din întreaga lume – mai sunt foarte puţini în Rusia sovietică. Iar cei răi, desigur, foarte mulţi. Astfel că Woland are ocazia să-şi exerseze din plin spiritul justiţiar specific şi inconfundabil, dacă e să ne gândim doar la marea reprezentaţie de la Teatrul de Varietăţi sau la pedeapsa aplicată indirect, prin intermediul Margaretei, criticului Latunski. Dar, pe de altă parte, tot el ştie cum să se dovedească a fi, pentru Maestru, nu doar un soi de arhanghel aducător de inspiraţie pentru scrierea romanului despre Pilat din Pont, ci chiar să-i şi înapoieze autorului (salvat din sanatoriu şi redat, finalmente, mult iubitei sale Margareta), până şi manuscrisul distrus, împreună cu celebra explicaţie „Manuscrisele nu ard”. Căci, dacă Margareta încheie pactul cu diavolul în romanul lui Bulgakov, Maestrul este cel care, la rândul lui, îşi pune întregul suflet deopotrivă în iubirea pentru minunata sa iubită secretă şi în cartea despre Pilat.

Sigur, dintr-o perspectivă tradiţională – şi oarecum aproape consacrată – diavolul este reprezentantul prin excelenţă al răului, fiind cel care pune ori repune totul în discuţie şi-i determină, în acest fel, şi pe ceilalţi, să se îndoiască de fundamentele lumii aşa cum o cunosc. Dar – şi aici e de găsit paradoxul extrem de bine utilizat de Mihail Bulgakov în „Maestrul şi Margareta” – tocmai procedând astfel, Woland face bine, convingându-se, după fiecare din acţiunile sale, că oamenii, cel puţin cei din Moscova, nu vor mai dormi atât de liniştiţi ca înainte de şederea în acest oraş a micii sale suite diabolice. Căci „puterea” aceea despre care vorbea însuşi Goethe în „Faust”, de altfel, chiar imaginea preluată în epigraful romanului lui Bulgakov, se dovedeşte, în fond, a fi tocmai marea artă şi încrederea în afirmarea adevărului ei.

Mihail Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, traducere de Ion Covaci, postfaţă de Ion Vartic, Editura Humanitas Fiction, 2024