Sentimente de tranzit

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Sentimente de tranzit

Pitagora susținea cu o convingere sublimă că lipsa de prieteni duce la tulburări umorale slăbeşte cordul și grăbeşte moartea. Una din metaforele lui obscure, Cor ne edito, se referea tocmai la acest lucru. Și pentru el prietenii erau nişte participes curarum, cum îi numea împăratul Tiberiu. Dar probabil că nici unul, nici altul nu aveau în vedere prietenul de rând, surogatul, acel placebo ce dă reacții similare celora ale medicamentului jinduit, și pe care am învățat să-l folosim cu tot mai multă dexteritate. Și oare ce ne vom face cand vom suferi de o boală adevărată?

Pentru că, desigur, fiecare avem prieteni, prietenile noastre naturale. Contrariile noastre se atrag temperamental, părțile comune se omogenizează. Câtă afecțiune investim? Atâta câtă natura noastră sufletească ne permite. Prietenia fiind o relație electivă nu solicită niciodată suplimentări ori deturnări de sentimente. Astfel, în mod firesc, prieteniile nu durează veşnic prin simpla conservare – prietenii nu sunt nişe fosile de redescoperit oricând, nici datorii veşnice. Cei cu care am fost prieten în rigorile şi astenia unei cazarme nu-mi corespundeau afară, după cum prieteniile inițiale, premilitare, s-au dovedit circuite moarte în mediu cazon, relațiile au trebuit menajate cu grijă de ambele părți, diplomatic şi de bună credință totuşi, ca să le reactivăm odată cu revenirea în climatul favorabil. Caracterul nostru nu reacționa în condiții speciale, sau la stres, şi prietenia noastră gradul doi ar fi avut de suferit.

Citește și Despre riduri

Prietenia apare spontan în condiții prielnice şi, după un moment obligatoru de incubație, se transformă într-o prietenie literară (născută uneori datorită căutărilor şi frustrărilor comune), o prietenie de cafenea, una de familie, sau o prietenie de sezon, putând avea aproape orice nuanță circumstanțială. Voi da un exemplu prestigios ca să arăt că prietenia poate să apară și dintr-un instinct de conservare, în anumite situații limită. Prietenia defensivă. Priviți mai îndeaproape, vă rog, acest dialog din Shakespeare, „The Two Gentlemen of Verona” („Doi tineri din Verona”):

„Speed: Sir, am sfeclit-o; aceștia-s hoții

De care călătorii atât de mult se tem.

Valentine: O, prietenii mei…

Primul hoț: Nu-i bine, sir. Noi vă suntem duşmani.”

O confuzie era cât pe aci să aibă loc şi o prietenie imorală să fie pripit declarată.

Totuşi, prietenia este sentimentul şi relația cea mai răspândită, mai declarată, și societatea priveşte cu suspiciune pe cel care se face vinovat de-a nu avea destui prieteni. Sau care declară că n-ar avea nevoie de ei. Vorbind despre influența prieteniei asupra intelectului, Francis Bacon, într-un strălucit eseu, spunea: „ea nu numai că aduce înseninarea sentimentelor, potolind furtuna și tulburarea, dar aduce şi limpezime în intelect, spulberând obscuritatea şi confuzia gândurilor”. Ceva mai recent, Emerson declara cu ostentație de intervievat într-unul din eseuri: „Procedez, deci, cu prietenii mei aşa cum procedez cu cărțile mele. Le voi avea atunci când le pot găsi, dar le voi folosi rar”. Modernizarea atitudinii este deja evidentă, şi fiecare om are momente când poate să exclame, ca Aristotel: „Vai prietenii mei! Nu-i nici un prieten”. Căci prietenia este o raportare frontală, un duel al bunelor intenții, de aceea nu pot fi crezuți nici aceia care au prea mulți prieteni, și putem spune, parafrazând, multe prietenii –singurătate multă.

Dar nu era în intenția noastră să facem o trecere în revistă, ci mai degrabă să ne ocupăm de prietenie ca sentiment de tranzit. Pentru că atunci când de la dragoste ajungi la prietenie (se poate şi aşa!) este evident că dragostea a murit. Pierderea comună ii face pe cei doi să rămână solidari – complici de fapt. Am fost eu însumi în această situație de câteva ori. Într-o zi limpede, de vară scăpătată, am întâlnit femeia pe care o iubisem într-o stațiune estivală (după atâția ani). Mi-a spus: ,,Vai, ce bine arăți. Ca atunci. Mi-a potrivit cu o mână (pe care avea o vernighetă) cravata mea cu buline şi a adăugat cu simpatie: ,,Albastrul a rămas culoarea ta preferată”. Voia să ştie o mulțime de lucruri noi despre mine, era satisfăcută de succesele mele, nu voia să mă plictisească cu problemele ei, se purta ca și cu un oaspete stimat şi mă prinsese de braț cu afecțiune. Câtă libertate şi câtă naturalețe îi dă unei femei faptul că nu iubeşte! În acele momente se putea spune ca eram cu adevărat prieteni.

Şi alteori, prietenia ne apără ad initium de primejdia iubirii căci, spune Ariosto, „vânătorul doreşte iepurele doar atâta timp cât acesta fuge”. Am primit întotdeauna cu suspiciune dovezıle de ,,prietenie” pe care femeile (aceste ființe relativ frumoase) mi le-au arătat, pentru că ele ştiau din calcul şi instinct că prietenia este un unghi mort pentru dragoste. Cât despre acea prietenie pe care se decid să ne-o arate când nu ne mai iubesc, aceasta este un fel de reostat cu cursor, un sentiment de tranzit, ca o cameră de evacuare sau o ultimă ecluză de la ieşirea dintr-un canal îngust, cum e cel de Suez.

Nu putem încheia totuşi fără să recunoaştem că mai există şi adevăratele prieteni cele care îi leagă totdeauna pe ceilalți, în carți, în filme, sau chiar pe stradă – dacă-i privim de la distanța optimă.

În imagine: Alexandru Vlad și Vasile Gogea (sursa aici)