Florin Iaru, povestitorul

Pentru început, citez câteva titluri ale povestirilor lui Florin Iaru, care anticipează viziunea sceptic-ludică și arta de a trezi interesul și curiozitatea cititorului de orice fel: „Mama electrică”, „Liniște în discotecă”, „Voiam să pleci”, „Mătușa fatală”, „Dușmanul nu doarme”, „Ultima zi de plajă”, „Îmblînzirea”, „Greșiții noștri”, „Pact cu Ispita”. Plus niște amintiri: „O beție cu Jorj”, „Pe Dumnezeul meu, dați-mi pușca!”.

Păstrând suspansul, povestirile sunt secvențe ironic-amare ale vieților noastre posibile și imposibile. Decorul – adesea urban obișnuit – este abia schițat, personajele sunt doar conturate în câteva automatisme sau situații tipice: adulterul, alcoolismul, crizele din adolescență, cuplul plictisit, gelozia, relațiile cu vecinii, pensionarea. Dincolo de acestea, proza cuprinde mai multe aspecte: partea comică și ironică a existenței banale, partea tragicomică a vieții, partea simbolică și chiar fantastică.

Din toată cartea se desprinde o semnificație generală, un fel de morală infuzată de întâmplările comune, crude sau mai puțin obișnuite: așteptările mari pe care le avem sunt aproape întotdeauna înșelate. Visurile – și visele – se transformă, în realitate, în anecdote amare. Filozofia povestitorului oscilează între duioșie față de candoarea condiției umane și scepticismul provocat de existența nefericită, sortită eșecului.

Fiindcă farmecul lor se pierde în încercarea de a le povesti, transcriu un fragment din „Ultima zi pe plajă”:

„Timiditatea e teroarea desăvârșită a ridicolului. Marea-i rece ca gheața, vântul bate turbat, gata. Ce-a fost a fost. În stânga se strîng ultimele corturi. Cei care așteaptă sfârșitul și cursa de seară s-au strâns zgribuliți pe terase și se încleștează cu mîinile pe pahar – tovarășul de nădejde dincolo de bine și de rău. Nimeni nu vrea să se recunoască înfrânt. Dar așa e Marea Neagră. La sfârșitul lui august trântește o furtună turbată și povestea se încheie, deși, trei zile mai târziu, un soare molatec se întinde pe plajă, îmbiind fantomele. Când s-a sfârșit, s-a sfârșit. Un bărbat în hanorac se plimbă cu mâinile la spate, cu urechile înfundate-ntre umeri, cu pălăria lui caraghioasă trasă peste numitele urechi, și înfruntă destinul. Nu e niciun destin. Resturi. Sau e ceva, totuși, parcă e un punct.

Aiurea, nu înfruntă nimic. În centrul lumii, zgribulită în poziție fetală, o fată se ascunde de restul lumii. E toată înfășurată într-o pînză de in subțire și nu mișcă. Bărbatul trece nepăsător pe lângă ea. Nici fata nu se clintește de sub apărătoarea iluzorie. Numai o talpă iese și dă din degete, cu nemulțumire. E o talpă care sugerează, desăvârșit, restul corpului. El se gândește o clipă că ar putea s-o întrebe dacă o poate ajuta… Hm… Cu ce s-o ajute? S-o încălzească, de exemplu. Sau să-i acopere talpa goală și rece. I-ar putea aduce un ceai fierbinte. Își imaginează fața fetei, ascunsă sub pânză. Și e absolut convins că o cunoaște, că ar putea-o iubi, că ea, acolo, sub pojghița de nimic, îi e sortită. Și numai ce se gândește la așa ceva, că se înroșește pe dinăuntru. Așa că se îndepărtează repede, ca să nu-l vadă cineva. O fi dragoste sau numai sex? (…)

Plaja e pustie, iar în lumina lumii, șovăielnic scârțâită dintre nori, peisajul s-a schimbat definitiv. Marea foșnește din toate încheieturile, la doi pași, vîntul s-a oprit, frigul înțeapă. În nisip, însă, e o formă adâncă perfectă, încovrigată, cu toate amănuntele seducătoare ale corpului dispărut. Cap, sîni, coapse, o palmă. S-a dus dracului și norocul. S-a dus tot. Unde i-a fost mintea? Iar forma scobită îmbrățișează o pernă mare cât luna plină. O perlă de nisip, care strălucește. Cînd o atinge, cu vârful degetelor, nisipul se surpă. Nu rămâne nimic”.

Povestirile lui Florin Iaru păstrează din imaginarul său poetic (auto)ironia, ritmul alert al spunerii, o rar întâlnită franchețe a exprimării, o anume vivacitate temperamentală, dorința de a experimenta și de a provoca orizontul de așteptare al cititorului. Reinventarea reușită a poetului în prozator a fost remarcată odată cu volumul de cum doi ani, apărut la Editura Art, „Povestiri cu final schimbat”.

Florin Iaru, „Sânii verzi”, povestiri, Editura Polirom, 2017, 200 p.