„Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga (III)

Vă propunem spre lectură, în traducerea semnată de Dominique Ilea, ultima parte a povestirii „Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga, povestire apărută în 1917, în volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”.

Dimineaţa învăpăiată de soarele ce se şi înălţase răsfrângea lumina, iar căldura excesivă făgăduia o foarte apropiată schimbare a vremii. După ce lăsară în urmă măgura, caii zăriră deodată vacile oprite în drum, şi amintirea serii trecute le ageri urechea şi pasul: voiau să vadă cum e noul gard de sârmă.

Dar mare le fu dezamăgirea ajungând acolo. De stâlpii cei noi – mohorîţi şi răsuciţi – erau prinse numai două fire de sârmă ghimpată, groase, ce-i drept, dar numai două.

În pofida prea puţinei lor cutezanţe, traiul permanent prin ferme de la munte le dăduse cailor o anume experienţă în materie de împrejmuiri. O cercetară cu atenţie pe aceasta, mai ales stâlpii.

Citește și „Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga (II)

– Sunt din lemn bine meşterit – observă ţintatul.

– Da, lemn bun, strunjit în foc – încuviinţă roibul.

După o nouă examinare îndelungă, ţintatul adăugă:

– Firul trece prin mijloc, nu văd crampoane.

– Sunt puşi foarte aproape unul de-altul.

Aproape, da, stâlpii, fără îndoială: tot la trei metri. Dar, orişicum, două fire de sârmă, colo, în locul celor cinci ale împrejmuirii dinainte, îi dezamăgiră pe cai. Cum putea omul să creadă că sârma aia bună pentru viţei o să-l oprească pe ditamai taurul?

– Omul a spus că n-o să mai treacă – îndrăzni, totuşi, ţintatul, care, fiind favoritul stăpânului, mânca mai mult porumb, din care pricină se simţea mai încrezător.

Dar vacile îl auziseră.

– Sunt caii. Amândoi poartă frânghie. Ei nu trec. Barigüí a şi trecut.

– A trecut? Pe-aci? – întrebă, descumpănit, ţintatul.

– Prin fund. Trece el şi pe-aci. A mâncat ovăz.

În vremea asta, juninca cea guralivă ţinuse morţiş să-şi petreacă printre fire coarnele: o vibraţie stridentă, urmată de o lovitură seacă peste coarne, îi uimi pe cei doi cai.

– Sârmele stau foarte-ntinse – spuse roibul, după îndelungi cercetări.

– Da. Mai întinse nici că se poate…

Şi amândoi, fără să-şi ia ochii de la fire, cugetau vag cam cum s-ar putea trece printre cele două fire.

Vacile, în vremea asta, se-mboldeau unele pe altele.

– A trecut ieri. Trece prin sârma ghimpată. Iar noi după el.

– Ieri n-aţi trecut. Vacile zic că da, şi nu trec – le puse roibul în faţa dovezilor.

– Aci sunt ghimpi, da’ trece el, Barigüí! Acuşica vine!

Înaintând de-a lungul muntelui din fund, din direcţie opusă, încă departe, la două sute de metri, taurul venea spre lanul de ovăz. Vacile se instalară cu toatele în faţa împrejmuirii, cu ochii la dihania cea năvălitoare. Caii, nemişcaţi, ciuliră urechile.

– Mănâncă tot ovăzu’! După aia trece!

– Firele stau foarte-ntinse… – observă din nou ţintatul, tot căutând să-şi lămurească oare ce s-ar întâmpla dacă…

– A mâncat ovăzu’! Uite omu’! Vine omu’! – strigă juninca cea guralivă.

Într-adevăr, omul tocmai ieşise din rancho şi venea spre taur. Ducea în mână parul, dar nu părea furios; era, însă, foarte grav şi cu privirea încruntată.

Dobitocul aşteptă ca omul să ajungă dinaintea lui ca să se pună pe mugete, scuturându-şi coarnele. Omul mai înaintă niţel, taurul începu să dea-ndărăt, mugind gros şi smulgând ovăzul din rădăcini cu tropăiturile-i bestiale. Până când, la numai zece metri de drum, îşi întoarse crupa, cu un ultim muget de sfidare batjocoritoare, şi se năpusti în gardul de sârmă.

– Vine Barigüí! El trece prin toate! Trece prin sârma ghimpată! – începură să vocifereze vacile.

Cu elanul trapului său greoi, taurul uriaş își înclină capul şi-şi vârî coarnele printre fire. Se auzi un geamăt strident de sârmă, un scrâşnet ascuţit se propagă din stâlp în stâlp, până departe, în fund, şi taurul trecu.

Dar din spinare şi din pântece, crestate adânc, brăzdându-l de la piept până pe crupă, îi curgeau râuri de sânge. Dihania, uluită, rămase o clipă năucă, tremurândă. Apoi se îndepărtă la pas, inundând cu sânge păşunea, până ce, după douăzeci de metri, se lăsă jos, cu un oftat răguşit.

La amiază, polonezul merse să-și ia taurul şi plânse-n falset în fața fermierului nepăsător. Dobitocul se ridicase şi putea să umble. Dar stăpân-su, pricepând că l-ar costa multă osteneală lecuirea lui – dacă mai era cu putinţă –, îl căsăpi în aceeaşi seară. Iar în ziua următoare îi fu dat ţintatului să ducă acasă, în desagă, două kile din carnea taurului mort.