Lerocrație (XXI)

„Te slăvesc pe tine, turnătorule. Că tu torni roți de vagoane etc. Te slăvesc pe tine, turnătorule!” Unde citise asta? Aaa… într-o carte în care poetul proletar apologiza entuziasmat sub inspirația muzei ideologice. Care-i era numele? Parcă Amăicălițului. Așa își amintea Dan.

Memora în parafrază spusele personajului al cărui zel tembel fusese temperat până și de ciracii cultiști ai regimului. Puteai fi oricât de grotesc adăugând laude peste laude colosului encomiastic ce îneca spiritul acelor vremuri. Dar nu se cuvenea a da prilej de sminteală aderenților mai destupați, uzând de referințe semantice echivoce și, mai important, nu trebuia provocată reacția ironică a intelighenției subversive.

Turnătorul aparținea unei specii predispuse la dispreț. Unul aparte ce începea odată cu oferta delațiunii, cu predarea de sine din proprie inițiativă. Continua cu racolarea, tatonând mai întâi și identificând slăbiciunea de caracter a celui vizat, fapt ce asigura succesul demersului de înregimentare operat de racolator. Momeala, ca alternativă la represalii în caz de refuz, putea liniști conștiințele mai scrupuloase, oferind satisfacția slujirii patriotice sau a cauzei pertinente, în mod gratuit. În cazul altora mai interesați, momeala se traducea în avantaje de calibru cu totul nesemnificativ în comparație cu serviciul operativ desfășurat. Urma puhoiul concedenților, răpuși moral de propriile mustrări. Erau cei ce se disprețuiau pentru lașitate. Iar cei rămași pe verticală, cu trunchiul drept, preferau frângerea ființei cotidiene în locul înfrângerii morale. Prea puțini la număr, sufereau marginalizarea sau ostracizarea, în exercițiul aceluiași dispreț al racolatorilor. Actul lor apărea în ochii multora drept nesăbuință stearpă. Nu le păsa de asta, știind bine că doar aparent lipseau roadele. Laurii curajului dovedit germinau în alt sol.

Cândva, lui Dan i-a fost dificil să descifreze sensul aserțiunii „iubesc trădarea, urăsc pe trădător.” Nu înțelegea cum venea asta de vreme ce școala vocațională ce-i conturase și structurase intelectual crezul punea în lumină o perspectivă inversă: „urăsc păcatul, iubesc pe păcătos.” Din prima era alungat omul, în a doua, era recuperat. Nu conta înlocuirea termenilor, pentru că trădarea sub specia turnării aproapelui produce atâta substanță maculată cât să colecteze în glande maximum de toxicitate. Aici, păcatul primordial, cu nenumăratele lui fațete, se scutura de conotațiile ironice acumulate și se dezvelea în lumina originării tragice care-i alcătuia substanța. Dulcile păcate trupești, alte păcate promovate cu vesele clipiri și faceri cu ochiul, precum și păcatele amare ce produceau suferință, ca cel al pârei, de pildă, creșteau din același trunchi comun.

Într-un raport firesc faptă-răsplată, trădătorul trebuie răsplătit când ți se pune în slujbă, sau, dimpotrivă, pedepsit, când trece în solda oponentului. Ambele reacții presupun dispreț sau ură față de el. Iubesc cu dispreț trădarea pentru că mă folosesc de ea, sau o urăsc pentru că îmi aduce prejudicii grave când devin obiectul lucrării ei perverse. Prețul plătit de trădător e mare de fiecare dată.

În celălalt caz, al recuperării, nu-mi rămâne decât calea inclusivă. Nu mă folosesc de trădare pentru că e împotriva comandamentelor interiorizate. Dacă ea se produce din partea altcuiva, prezența mea în aria ei de acțiune se mărginește la gestionarea răului cu speranța convertirii lui în bine. Sunt chemat să sufăr paguba fără a căuta răzbunare. Urăsc doar reziduurile ei, încercând o detașare benignă ce privește faptă și făptuitor deopotrivă. Includ, deci, fapta rea într-un program de purificare ce mă ajută să decantez puținul bine (în tot răul există și un bine) iar pe făptuitor îl derog pentru a nu perpetua conflictul. Asum individual atât eludarea ripostei sau a dreptății ca acte vindicative, cât și, consecutiv, naivitatea ce mă expune deprecierii celorlalți. Nu în mod gratuit, însă. Ignor terenul gloduros al luptei în arena convențională în numele acelei virtuți care țintește restaurarea finală.

Acestui excurs cu valențe mai degrabă ideale i se putea adăuga dubla perspectivă asupra autorului în raport cu fapta. De principiu, nu era imposibilă abordarea unilateral pozitivă a iertării, pentru că fapta rea nu echivalează în totalitate cu autorul ei care îi rămâne superior. Puteau fi aduși în discuție atâția factori auxiliari generatori de rău că, până la urmă, responsabilitatea s-ar fi găsit aruncată în mare parte pe umerii societății, ai familiei, ai sărăciei, ai precarităților de tot felul, inerente condiției umane etc., ușurându-l semnificativ pe autor sau exonerându-l de-a dreptul. Considerând așa, poți invoca nediferențiat iubirea vrăjmașului. În cotidian, însă, lipsa asta de echivalență situa omul în inferioritate față de fapta comisă, lipsindu-l de șansa iertării prin punerea în loc a urii. Inferiorizarea trăgea atât de jos încât individul era dezumanizat până la nivelul târâtoarei.

Asemănarea cu reptila, cu târâtoarea, îi venise cel mai la îndemână unuia din autorii de care Dan se va folosi în cele mai multe din discursurile de la aulă. Se cucerise de cuvintele aceluia și, de asemenea, de caracterul necompromis și voința puternică dovedite în închisoare, în ciuda constituției plăpânde. Îl cita adesea, cotrobăindu-i printre idei, la fel cum, la vremea lui, acela, spre dojana mai degrabă complice a maestrului său, vagabonda printre ideile eteroclite ale lumilor dintre pagini. În general, Dan insista asupra lecturilor ce-l livrau pe autor într-o aură specifică, extrăgând chintesența unei personalități sprintene intelectual și vesele în simțiri. Însă, odată cu descrierea fericirii descoperite în recluziune, omul alătura la revers, dezgustul total față de acea specie care producea fiori ancestrali. Bietul Amăicălițului, liricul neinspirat și comic, devenea astfel prin asociere o iudă purtătoare de solzi și de ace hipodermice depliate, gata să injecteze temutul cocteil proteic. Simplu menestrel alocat compartimentului artistic, își trăgea seva din umorile aceleiași hidre care-i ținea laolaltă pe toți confrații săi ticăloșiți. Simpatici ori siniștri, aveau aceeași apartenență.

Odată cu schimbările survenite, Dan, revenit în actualitate, va încerca instinctiv să cântărească lucrurile în lumina formării sale ca oficiant, dar și ca ins cu poziție rezonabilă pe scena vieții obișnuite. Practica destul de îndelungată în slujba Instituției, îi punea în față modelul aparent strict al comandamentelor pe care nu avea cum să le ignore decât cu prețul retrogradării în impostură. Ceea ce le cerea audienților săi trebuia respectat întâi de el. Pe de altă parte, atenția i se îndrepta către terenul abraziv al realismului. Preluase de la bun început sfatul unora mai în vârstă, care-l avertizaseră împotriva instalării fără rezerve în stratul rarefiat al certitudinilor.

Prin divagare, prin acel excurs de la linia directă de abordare, Dan își propusese racordarea la standardul moral ce asigura țesutului fin al Instituției aportul de realism și eficacitate civică. Era evident că miezul eteric al ei, atât de contestat secular, avea o osatură etică, gata oricând să-i autentifice discursul chiar și în ochii celor mai sceptici. Pe acest teren complementar, Dan va trebui să se instaleze pentru a-și susține poziția și, după ce aceasta se va șubrezi iremediabil, va încerca o evaluare cât mai apropiată de adevăr a propriilor lui fapte.

Primul pas l-a făcut în direcția comunicării către Arhicancelarie a problemelor rămase în suspensie în urma răspunsului în doi peri din partea lui George, cumnatul său. Relația pe care Dan o avea cu el, în ciuda legăturii de facto datorase rudeniei prin alianță, nu era atât de apropiată încât să ducă la preliminarii menite a eficientiza o comunicare pe unde prietenoase. Fire practică, protusul nu lăsa ca problemele de interes profesional să fie ocultate în vreun fel de convenții domestice. Își oferise toată influența în sprijinul cumnatului, înlesnindu-i numirea la R2. Încercase apoi racolarea acestuia în aria preocupărilor mai aplicate privind administrarea averii acelei matere. Însă lui Dan, invitația asta nu-i inspira altceva decât arondarea totală într-o sferă străină preocupărilor și structurii sale interioare. Pentru George, eschiva cumnatului său nu era o noutate. N-a mai insistat, dar, după plecarea lui Răducu, s-a îngrijit ca locul acestuia să fie ocupat de cineva cu aplomb și înclinații mai potrivite așteptărilor pe care le avea din partea celor puși să administreze un patrimoniu de felul celui aparținător unităților R1 și 2. Cornilă era alegerea considerată cea mai potrivită și astfel lucrurile au luat-o pe făgașul scontat. Dan a știut din prima că schimbările vor fi importante. Totuși, nu și-a imaginat că situația va degenera, provocând o tensionare inacceptabilă a limitelor lui de toleranță. De aceea, chiar dacă și-a dat seama că tot ce întreprindea Cornilă, avea binecuvântarea cumnatului său, a hotărât să nu evite demersul strict ierarhic, apelând pentru început la autoritatea lui George. Spera, într-un fel, ca, dincolo de calcule și oportunități lucrative de care, probabil, nu erau străini nici mai marii de la vârf, să obțină o soluție mulțumitoare pentru toată lumea. Spera, iarăși, să nu fie ignorat. Ținea să demonstreze că nu era indiferent la obligațiile de ordin practic din materă.

Răspunsul cețos de la circumscripție ce lămurea asupra unui singur lucru, anume, excluderea lui din joc, l-a determinat să facă pasul următor, adresându-se până la urmă Arhicancelariei. Inițial, demersul a plecat pe suport electronic. Ulterior, în lipsa răspunsului la termen, Dan a imprimat și îndosariat tot ce considera necesar și, luând drumul Oficiului superior, a descins la Sb.

Era orașul lui de suflet. Îl legau multe amintiri din perioada formării ca oficiant. De câte ori venea aici se hrănea din atmosfera locului. O Alma Mater anterioară celei din materă în ordinea vertebrării spirituale, îi oferea aceeași lumină ca întotdeauna. Nu-și putea reprima nici acum, după cum nu putuse nici altădată, în timpul vizitelor aici, acel tremolo intim, pe care-l dobândise demult, în timpul studiilor sale aici.

Purtând cu sine o pricină atât de prozaică – așa o considera, raportând-o la semnificația locului – nu făcea abstracție de mișcările lui sufletești. Rememora (a câta oară?) acea atingere sau mângâiere a edificiului facultății în vremea aspirațiilor de accedere la calitatea de student. Simțise ardoare pentru spațiile acelui Institut, încadrat de ziduri stilizate și ornate cu stucaturi. Își dorea pe atunci o contaminare pe care o recepta ca iradiantă, amplificată de însăși urzeala clădirii. Asta pentru că, socotea el, acolo se adăpostea acea cultură a duhului ce poate transcende orice închegare a materiei, înnobilând-o și, mai ales, însuflețind-o. Iar materia tematic alcătuită, intensifica în fibra sensibilă a primitorului, noima locului.

Schimba apoi imaginea asta cu alta, un flash din timpul admiterii și petrecerii lui acolo. Pe vremea aia, întunericul exterior devenise mai dens ca niciodată. Micile sclipiri ale vieții de zi cu zi își pierduseră verva cromatică și nu mai reușeau să înlăture oboseala timpurie încercată de mai toți tinerii săi colegi. Alături de ei exorciza duhul vremii invocând stringența libertății. Orizontul acesteia părea atât de îndepărtat încât doar aici, în acest spațiu abstras umbrelor înconjurătoare, se simțea cu adevărat protejat și eliberat. Aici un alt duh se oferea sondărilor celor mai adânci. În miezul lui descoperise libertatea interioară. Își dorea acest azil binecuvântat ce compensa din plin refuzul exteriorității devenite atât de aride.

Dar cât se vor schimba aceste impresii născute din imaginar, odată cu trecerea anilor…!

Acum, toate aceste gânduri se derulau într-o lumină pală. Apropiindu-se de Arhicancelarie, destinația călătoriei, amintirile lui Dan se estompau și eliminau din câmpul imaginației restul complexului ce alcătuia întreaga incintă. Se trezi dând ocol după ocol centrului din oraș. Ca niciodată, toate alveolele de parcare erau ocupate. Trebui să oprească undeva la mare distanță. Din cauza asta nu reuși să ajungă la ora programată și făcu anticameră timp îndelungat.

„O fi de bun augur?” se gândea! „Am ocolit centrul orașului până mi s-a acrit. Parcă ar fi vrut să-mi refuze oprirea. Iată-mă acum stând la rând după alții care, cu siguranță, au fost programați în urma mea.”

În sfârșit, îi veni rândul. Se simțea în largul lui în fața inspectorului. Îl cunoștea pentru că îl întâlnise cu prilejul câtorva ceremonii la care luaseră parte amândoi. Doar că recunoașterea era dintr-o singură parte. Un inspector e vizibil între mai mulți. Nu și un simplu oficiant, ca Dan. Și mai era ceva. Dan dispunea de o trăsătură particulară ce-l făcea de multe ori invizibil. Imaginea i se risipea, chiar dacă rămânea conturul unei prezențe. Un fel de cineva fără trăsături. Asta i se datora numai lui pentru că voia de fiecare dată când se afla în mulțime, să dispară fără a pleca nicăieri. De aceea, cel care-i stătea acum în față, nu avu nici o reacție de întâmpinare.

-E ceva nou față de comunicarea on line de acum trei săptămâni? Să știi că termenul nu a fost depășit. Vom răspunde. Dar dacă ai venit personal, putem sta un pic de vorbă. Ceva în plus pe hârtie?

-Nu, sunt aceleași lucruri.

-Da, da, chestia cu pădurea, cu loturile, cu schimbarea titularului. Știm.

-Chestiunea nu mă privește doar pe mine. Am încercat o amiabilă cu colegul dar mi-a retezat-o din prima. Nu-mi venea să cred că a făcut totul fără să mă anunțe. Când l-am întrebat „e adevărat?” mi-a răspuns că da, cu siguranța celui care se simte îndreptățit. Nu aș fi ajuns aici dacă nu aș fi avut un consiliu. Oamenii așteaptă un răspuns. La ultimele ședințe, ne uitam unii la alții. Le-am spus că aștept un punct de vedere din partea Arhicancelariei.

-E problema voastră. Oricum, ce contează că din doi titulari avem acuma unul singur pe tot patrimoniul? Tot al Instituției rămâne. Mai nou, asta se intenționează cu toate unitățile care au averi în indiviziune. Evităm astfel și potențialele conflicte. Dacă la voi a apărut impasul ăsta, aveți protus. El trebuie să rezolve.

-Am încercat deja. Din păcate, George nu mi-a dat un răspuns clar. Acum, dacă a murit, m-am gândit să nu-l abordez pe noul protus cu problemele astea. Abia a fost numit și nu cred că e cazul să-l deranjez așa din scurt. Încă n-a avut timp să se acomodeze.

-Ba să-l deranjezi. Nu contează că e numit de o zi sau de zece ani. Odată ce a ocupat postul, trebuie ca din prima clipă să-și intre în atribuții. Asta e. Te duci acum și depui dosarul la secretariat. Asta e procedura. Sănătate!

Expediat, Dan se conformă. Nu mai era nimic de făcut pe acolo. E adevărat că se așteptase la mai mult din partea inspectorului. Ar fi vrut inițial să stea de vorbă direct cu arhonul. Discuția ar fi avut, poate, o altă extensie și ar fi atins mai multe puncte. În mod firesc, acesta, ca autoritate dar și ca bun părinte, avea puterea de a dispune pe loc soluționarea problemei în cei mai buni termeni. Dintr-un condei, lucrurile se puteau rezolva în beneficiul comun al celor două matere. Și asta, uzând în principal de capacitatea de împăciuire aparținând calității lui de arhon.

Dar nu. Stresoiu nu era omul dialogului. Și nici al bunăvoințelor distribuite egal. Nu avea răbdarea arbitrajelor și, poate, nici capacitatea de a oferi soluții optime. Se folosea de intermediari, delegându-le atribuții suplimentare funcțiilor deținute regulamentar. Aceștia puteau apoi să-i toarne în urechi orice informație în oricâte variante. Pe el îl privea doar enunțul autoritar cu care tranșa problema în general de la distanță, fără să țină cont de nuanțe sau de impactul asupra celor vizați. De obicei, soluția cea mai simplă și cea mai în avantajul liniștii lui era și cea mai dezirabilă. Dacă, totuși, înconjurat de oamenii lui de încredere, accepta întrevederea cu prea supușii lui inferiori, uzul de autoritate înțepenea atmosfera, coborând interlocutorul la stadiul de auditor.

Dan, în lejeritatea lui, vinovată de altfel de lipsa oricărei prevederi, preferase, ca întotdeauna, să mizeze pe bunăvoința celuilalt. S-a trezit astfel în situația ignoratului de serviciu. De data asta nu voise să se resemneze cu golul de trăsături care-l deconstruia identitar și îi perpetua anonimatul. Ar fi fost mai înțelept așa pentru că, în lipsa unei cât de infime treceri la Stresoiu, unuia ca el nu i se putea da alt răspuns decât cel al secretarului:

-Chiar dacă ai fi intrat la arhon, problema ne-ar fi fost încredințată tot nouă spre rezolvare. Așa că mergi în pace.

Photo by Bianca Maria on Unsplash