„Malaise” în cultură

A început deja relaxarea de vară – odată cu zilele caniculare –, dar mărturisesc că am simțit nevoia, de o săptămână încoace, să reacționez cumva legat de o chestiune a competenței profesionale (în domeniul cultural), implicată de multe, diverse, frecvente reacții de pe Facebook.

Lumea noastră se schimbă, în ultimii ani, radical, foarte repede, de pe o zi pe alta, odată cu tehnologia, cu online-ul vertiginos. Trecem de la epoca Gutenberg la epoca Internetului, a suportului digital. Viețile noastre – ca să nu mai amintesc de pandemia de Covid 19 și războiul actual dus de Rusia în Ucraina, care au devalorizat multe zone ale vieții umane, și în mod special cultura, și importanța ei pentru supraviețuire (deși, culmea, chiar e vitală) – viețile noastre, așadar, se schimbă și ele, la fel de rapid și neașteptat. Viețile noastre s-au mutat masiv în online, în social-media, agora a devenit ea însăși spațiu virtual, și mai mult decât atât, tehnologia a permis accesul tuturor la opiniile în spațiul public, în această nouă agora virtuală.

Mărturisesc că trăiesc ceea ce francezii numesc o stare de malaise. Nu mă simt bine – eu însămi fiind traducătoare (din franceză) – în această mare a opiniilor tuturor, cu cât mai amatoristice, cu atât mai vocale. Sigur că e democratic ca oricine să se poată pronunța, dar să nu se aștepte să fie și luat în seamă într-un spațiu public și într-un domeniu de competență. Dar cine mai respectă competența, într-o cacofonie (căci nu este dialogism, polifonie, cum spunea pe vremuri Bahtin) a online-ului? Așadar, malaise…

Așa se face că oricine își poate da acum cu părerea – cu audiență (mai mică sau mai mare) și comentarii – asupra oricărei teme, în cazul de față culturale. De la evaluarea unei cărți la evaluarea unei traduceri. Și nu mică mi-a fost mirarea să văd, pe Facebook, cum traducători ca Mircea Ivănescu sau Irina Mavrodin – traducătoarea en titre a lui Proust, pentru mine –, traducători care și-au dedicat ani lungi din viață unor traduceri dificile din marile cărți ale literaturii universale (Joyce, Musil, Proust), încep să fie comentați fără sfială pe rețelele sociale de oricine; ba chiar ni se oferă, tot pe Facebook, din partea acelor comentatori, mostre proprii de traducere ca posibile variante!

Mărturisesc că trăiesc ceea ce francezii numesc o stare de malaise. Nu mă simt bine – eu însămi fiind traducătoare (din franceză) – în această mare a opiniilor tuturor, cu cât mai amatoristice, cu atât mai vocale. Sigur că e democratic ca oricine să se poată pronunța, dar să nu se aștepte să fie și luat în seamă într-un spațiu public și într-un domeniu de competență. Dar cine mai respectă competența, într-o cacofonie (căci nu este dialogism, polifonie, cum spunea pe vremuri Bahtin) a online-ului? Așadar, malaise…

De câțiva ani, mă confrunt personal cu o devalorizare a criticii literare – pe care eu una am practicat-o, ca meserie, aproape cincisprezece ani la revista „Observator cultural” – și în general cu o devalorizare a opiniei de profesionist/specialist (aici în literatură). Spațiul literar profesionist se dezintegrează odată cu căderea presei pe hârtie și mutarea revistelor în online, unde sunt nevoite să concureze cu site-uri noi, făcute de oricine. Armate de cititori amatori, de comentatori amatori și de traducători amatori își dau cu părerea despre orice, despre scris și lectură, despre cărți, traduceri, învățământ sau educație. În momentul în care oricine își poate da cu părerea în online, mai respectă cineva competența? Aceasta e întrebarea.

Cine mai are nevoie de critica literară? Pare-se că nimeni. Favorizate de online, se creează grupuri de scriitori, de cititori (cluburi de lectură) etc., iar competența în domeniul literar pare ultima pe listă. Critica, discursul literar au pierdut terenul. Acum se vorbește despre literatură în termeni de psihologie/terapie, de experiență personală, de identificare și de gust personal (mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut o carte). În această situație, numai puterea instituțională ar putea salva profesioniștii cărții sau, mai larg, zona profesionistă a culturii. Or, puterea instituțională e slabă în România sau inexistentă. Mereu am depins de un context extern, european, care ne-a „tras” și pe noi, vrând-nevrând.

Epoca asta de confuzie în noua agora virtuală va dura destul, cu siguranță. Dar omul – ca individ și ca societate – nu poate trăi în haos, are nevoie de triere, de ordonare, de valorizare. Probabil că ele se vor produce, la un moment dat, în noile medii online, se vor alege lucrurile cumva (riscul cel mare este însă al controlului, al cenzurii – și aici depinde de cei care dețin puterea politică și tehnologică).

N-am făcut aici decât să înregistrez o stare de fapt. Și să dau glas acestui impas, care este unul personal, dar care cred că e resimțit de mulți profesioniști din domeniul cultural. Nu știu soluții, doar așteptarea. O posibilitate ar fi ca oamenii care știu ce fac să o facă în continuare. Și ca opinia lor să se cearnă și să conteze în cacofonia online-ului.

Photo by Aaron Burden on Unsplash