Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun (10 martie 1977)

Pentru că pe 12 noiembrie 1950 s-a născut unul dintre marii prozatori ai generației ’ 80, Mircea Nedelciu, vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, o scrisoare a lui Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun, datată 10 martie 1977, scrisoare apărută în revista „Paralela 45” (nr. 1-2/ 1999), la rubrica „Sertare deschise. Generația ’ 80 în epistolar”.

Storyul, deci, îl consider o posibilitate de revelare a acelui ceva nou smuls din realitate pentru că el îşi poate schimba sensul pe măsură ce au loc noi și noi transformări în relațiile dintre oameni, în societate deci. El pare să fie un „corelativ obiectiv” prin care eu îmi exprim noile mele achiziții în cunoaşterea mersului societății. Dacă eu aflu cu emoție că trecerea în timp de treizeci de ani de la 20% populație urbană la 50% populație urbană într-o țară care întâmplător este cea în care trăiesc determină modificări în structura psihică a indivizilor și aceste modificări le observ zilnic în jurul meu, le trăiesc eu însumi – corelativul obiectiv al acestei emoții va fi un story imaginat de mine în care un personaj bărbat este împins de forțe necunoscute lui de la un mod de viață spre altul, iar un personaj femeie urmează un drum invers.

10 martie 1977

Coane,

Mă vei ierta desigur dacă voi începe cu un fel de întrebare; (maşina mea necomportând semnul „două puncte”); eu ştiu foarte bine ce înseamnă că pentru mine un text are forță de pătrundere, dar habar n-am ce anume este forța de pătrundere când eu aş vrea ca el, textul, al meu să zicem, să aibă această forță pentru nişte alții. Şi atunci mă văd obligat să fac o disecție. deci: 1. pătrundere în ce şi cu ce scop? Pentru că trebuie să recunoşti că una e să vrei să pătrunzi, să zicem, mediul literar din România în anul 1977, alta să pătrunzi masele (chiar dacă ele nu-şi vor da seama că sunt pătrunse de textul respectiv), cu totul altceva să pătrunzi (citeşte influențezi) evoluția ulterioară a literaturii scrise în limba română și desigur altceva să-i pătrunzi pe „cei 21 de cititori a tăi – problema deci ar fi, pentru început, să alegi între aceste variante. (Continui să cred că formula „şocantă” nu are decât rostul de a opera o asemenea alegere, de a selecta deci printre categoriile de mai sus şi deci ea nu poate fi pusă într-o opoziție chiar aşa de tranşantă, forță de şoc/forță de pătrundere). Unii dintre cei mai sus citați vor accepta şocul şi atunci textul ar putea să-i pătrundă. Alții nu-l vor accepta și devine evident că pătrunderea nu mai stă în intențile noastre. Mai interesant mi se pare însă; 2. cu ce mijloace se realizează această pătrundere? Sugerezi, o imagine nouă, stranie, a lucrurilor, a vieții, scriitura neutră, detaşată de personaj, descoperirea unor alte zone şi forme ale realului; programul semnat de cinci nume etc. Sunt perfect de acord cu tine, dar să fie oare suficient? Ba, mai mult, sunt perfect de acord și cu nemultumirea ta dar hai s-o facem fertilă. Bănuiesc că știu ce anume te nemulțumeşte. Tu vrei o față nouă a lucrurilor (și aşa prea cunoscute – cum spui) dar când ceri asta vorbești numai din punctul de vedere al celor cinci simțuri ale ale. Sau încă nu te preocupă că și clasele sociale ar fi nişte lucruri care se cer cunoscute și nu atât clasele (care sunt nişte abstracții) cât poziția pe care fiecare crede că o ocupă în societate şi diferențele mari sau mici între această poziție și cea care de fapt îi este rezervată (de fapt în acest fel pot fi înțelese clasele și conştințele de clasă). Ei bine, (cum zicea prietenul Flora atunci cu bocancu’), direcțiile noastre de cercetare se despart aici pentru un foarte scurt moment. Vreau să spun că fiecare are nevoie de cealaltă într-un mod cel puțin acut astfel că o sinteză este cum nu se poate mai de dorit și cât mai urgent. În ce sens se despart,

VOI (scuză-mă că te percep iar alături de Iova – dar e numai ptr. a distinge mai bine aceste direcții de căutare); situându-vă în centrul unei acțiuni reale, porniți la o descriere strictă a realității folosindu-vă de un fel de cocktail de limbaj cu simțuri, cocktailul fiind cât mai apropiat de persoana întâi desigur este evident; exacerbarea simțurilor alături de funcționarea cvasiindependentă a limbajului, specularea conştientă a oricărui mic accident de limbaj pot duce la evitarea oricărui şablon și deci la un real nou, încă necunoscut, dar el riscă să rămână al unei singure persoane, îi mai trebuie ceva.

NOI (vreau să spun eu şi până mai ieri unul Stan, care însă acum suferă imens că nu-i apare cartea și deci nu prea mai poate fi abordat) ținem încă foarte mult la structura narativă, la story. Numai prin el poți menține legătura cu acea a doua parte a realității care nu este natura ci societatea, acea parte în care de asemenea totul se schimbă de la o zi la alta, clasele sociale sunt altele în fiecare zi, în fiecare secundă, orice fabulă deci îşi schimbă sensul după cum realitatea se transformă. Imaginează-ți storyul ca un pahar în care eu încă mai încerc să torn un cocktail ca al vostru şi de fiecare dată ori paharul se sparge, se dizolvă, se dezagregă (dracu’ să-l ia), ori, dacă paharul rezistă, cocktailul nu mai e tocmai ăla după rețetă.

Citește și „Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu – sens parabolic şi „realism nemărginit”

Asta nu trebuie însă să ne descurajeze. Mai putem încerca. Cu lova, spre exemplu, am ajuns totuşi nu demult la un fel de concluzie comună. Mi-a declarat că prin tot ce a scris până acum nu face decât să se pregătească să devină scriitor și se va considera un scriitor atunci când va scrie un roman despre (ce crezi?) „parvenitism în societatea socialistă” în maniera textelor antcrioare, fără îndoială. La o săptămână după discuția rezumată mai sus mi-a arătat chiar nişte texte în care apăreau nişte incipiente de narativitate (Cum știam încă de mai înainte, scriind în felul vostru, firul narativ capătă noi posibilități de sinuozitate datorită importanței care se acordă în text accidentelor de limbaj; un joc de cuvinte poate deveni funcție cardinală și poate determina cursul ulterior al narațiuni – acesta este pericolul, elementul care dezagregă paharul, vasul, eprubeta, cum vrei să-i spui). În noile texte iovice apăreau însă, pur necesare de altfel, niște pasaje în care se comenta actul vânzării forței de muncă și alte idei sociale, marxiste în esență. un asemenea comentariu, într-o oarecare măsură abstract, într-o alta ironic, avea în mod evident rolul de a susține firul narativ, de a nu-l rupe, de a nu dezagrega paharul deci, dar ele se vădeau în cele din urmă nişte impurtăți ale cocktalului înainte definit. De unde se vede că un compromis este totuşi necesar. Vom reuși să-l facem cât mai onorabil?

Storyul, deci, îl consider o posibilitate de revelare a acelui ceva nou smuls din realitate pentru că el îşi poate schimba sensul pe măsură ce au loc noi și noi transformări în relațiile dintre oameni, în societate deci. El pare să fie un „corelativ obiectiv” prin care eu îmi exprim noile mele achiziții în cunoaşterea mersului societății. Dacă eu aflu cu emoție că trecerea în timp de treizeci de ani de la 20% populație urbană la 50% populație urbană într-o țară care întâmplător este cea în care trăiesc determină modificări în structura psihică a indivizilor și aceste modificări le observ zilnic în jurul meu, le trăiesc eu însumi – corelativul obiectiv al acestei emoții va fi un story imaginat de mine în care un personaj bărbat este împins de forțe necunoscute lui de la un mod de viață spre altul, iar un personaj femeie urmează un drum invers. Unirea fizică dintre ei ca și pasajul cu porci (care mă bucur că ți-a plăcut) sunt nişte embleme ale modului în care eu văd lumea în care trăiesc. Scriitura poate fi o altă emblemă. CUM? Întrebarea de mai sus este numai pentru mine. Eu, într-adevăr, încă nu consider scriitura mea reprezentativă pentru modiul social în care ea apare şi pentru poziția mea critică față de acesta. (Pentru asta şi am nevoie de un fel de șoc). Să considerăm că tu eşti mulțumit de tine din acest punct de vedere și să vedem, atunci, de unde vine nemulțumirea ta față de tine. Să mai observăm chiar că într-un text scurt precum „Copia legalizată” transpare un şir evenimențial, și anume unul care nu este nici povestit, nici prezentat, ci lăsat spre deducție celui care ar împrumuta, citind, senzațiile tale și și-ar modifica, tot citind, modul lui propriu de a folosi limbajul în timp ce vede, aude, gândeşte, trăieşte fără a verbaliza totuşi. Pentru a folosi termeni aproape compromiși, este un şir evenimențial prezentat prin perspectiva unică de persoana I, gen V. Woolf sau J. Joyce. Dar de ce el nu se încheie? De ce rămâne aşa; „am mes cu autobuzul, ploua, am coborât, m-a udat, am fumat o țigară, am intrat într-un birou, am depus un act, nişte bani, trebuia să vin şi a doua zi, am ieşit, am băut o cafe, exista posibilitatea unei comunicări cu nişte oameni”. Ei, şi? – vine un prost și întreabă, și are dreptul să întrebe din două motive; 1. pentru că cel imbecilizat de copiile legalizate nu poste percepe și 2. pentru că celălalt vrea și altceva, de aceea şirul trebuie să se încheie, să aibă sfericitate, să devină emblematic. Țopa, pe care l-am citit prin octombrie, nu mă convinge. Are nevoie de justificări („la noi s-a mai văzut o carte ieşind dintr-o prefață”), de speranțe, îşi „povesteşte promisiuni”, devine un tip mare sub ochii noştri („îşi prefãcea mersul în zbor, asta se vede la o pasăre mare”) numai că după ce a devenit aşa mare s-ar putea să facă și „fâsss”. În fine, despre textele pe care mi le-ai trimis îți voi scrie data viitoare. Acum să-ți mai povestesc câte ceva;

citesc un tip (american Wayne C.Booth) care se ocupă de retorica romanului, captivant la început, dar în cele din urmă devine un fel de rabin al negustorilor, „iată ce trebuie să faci ca marfa ta să fie vandabilă!” – cam asta spune.

reiau pt. tine povestea cu m.u. şi n.v.; de revelion m.u. a luat foc de la brad și a trebuit să stea în spital până către sfârşitul lui februarie. Tot în spital, dar pentru dezalcoolizare, a trebuit să stea și n.v. şi cam tot atât. La 1 martie am vorbit cu m.u, „domnule, te băgăm în prima ședință a cenaclului”, ar fi trebuit să fie în 14 martie, dar între timp a fost cutremurul (de care sper că şi tu ai scăpat cu bine) aşa că rămâne probabil pentru 21 martie. Nu ştiu de ce tu crezi că-mi fac iluzii din contactul cu Luc. Nu-mi fac nici un fel de iluzii, cel mult dacă aş vrea ca peste vreun an să-mi dea cronica de film, aşa cum o ține costi p-aia de radio, dar asta rămâne oricum o perspectivă îndepărtată.

cu cartea românească încă n-am luat legătura. l-am cunoscut în schimb pe mircea ciobanu (am şi ultima lui carte, Istorii, cu autograf) însă îl găsesc total lipsit de har teoretic, umblă după pitoresc etc. mi-a zis că vrea să citească ceva de la mine (poate a zis-o din complezență) însă după imaginea pe care o am eu acum nu mai cred că ar fi un bun cititor al meu.

nu cred că voi rămâne în învățământ până la sfârşitul anului şcolar, am scris cam ce simteam eu că am de scris şi nu puteam pentru că la ont nu aveam timp aşa că acum simt nevoia s-o iau din loc şi cred că prin aprilie o voi face. Bineînțeles după ce primesc promisa ta vizită. Vin mai am și încă din cel bun.

spor la treabă şi ție, sărutări de mâini Manei, aştept noutăți.

Orlando

În imagine: Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun, în anii ’70 (Arhiva Gheorghe Crăciun, sursa aici)