Nemurire cu lapte și ou

Acum câțiva ani, într-una dintre călătoriile ei cu scopuri dialectologice și mize antropologice, Chira a trebuit să facă o anchetă dialectală în spațiul monahal al mănăstirii Voroneț. Pe ea o interesau practicile, obiceiurile și mai ales limbajul monahal feminin. Ca să fie totuși în temă înainte de a ajunge la ele, citise tot ce găsise în publicațiile din ultimii zece ani despre motivațiile celor ce alegeau viața monahală, despre diferența dintre rasofore și monahii, dar și piedicile noviciatului și treptele inițierilor. Oricât ar suna de straniu, așa se numea, anchetă dialectală, iar aceasta presupunea un set de întrebări dintre cele mai banale, ce mănânci dimineața, ce faci la prânz, cum faci mămăliga etc. și pentru ca aceasta să aducă rezultate bune, trebuiau folosite cuvintele uzuale, cele familiare lor, în acest caz, măicuțelor. Numai așa obiceiurile și limbajul se păstrau firești, nu „de poză”. Era nevoie de un dialog informal, cum i se spunea, adică desfășurat în condiții cât mai firești între cercetător – de obicei, folclorist, dialectolog sau antropolog – și subiecți, iar ca acest firesc să fie posibil trebuia ca specialistul să înceteze să mai fie un intrus.

Odată ajunsă la mănăstire, Chira a fost găzduită de măicuțe într-o chilie mai în spate, nu se cuvenea altfel, una dintre cele obișnuite pentru oaspeți. Știa că trebuia să stea suficient între ele, astfel încât prezența ei să nu li se pară măicuțelor o vizită, numai așa ancheta ei ar fi dat roade. Obștea număra doar paisprezece maici și era multă treabă de făcut. Aveau 10 hectare de pământ, era nevoie de munca la câmp, pe lângă cele de trebuință într-o mănăstire, la lumânări, la candele, curățenia din chilii, din curte și din biserică, astea pe lângă statul la strană sau în rugăciune, toate potrivite după timpul sfânt. Aveau și un atelier de meșteșuguri și pictat icoane, măicuțele le îndeplineau fără silă pe toate, cum i-a spus stareța Irina. Până să înceapă să le pună întrebări despre muncile și ascultările lor, dar și pentru a nu li se vârî cu de-a sila în suflet și viața lor obișnuită, Chira a vrut să se arate interesată întâi de ceva din afara vieții monahale, ca să fie mai ușor pentru toată lumea, așa că i-a spus maicii starețe, mai mult la întâmplare, că va începe cu ceea ce se numește generic albastrul de Voroneț.

Maica Irina a dat-o în grija maicii Roseta, care încă de a doua zi, la ora zece fix, i-a bătut ușor la ușa chiliei și i-a spus într-un suflet gata, am terminat repede ascultarea de azi, de lucrat la candeluțe, am stat și la poartă, am schimbat apa la flori în biserică, am curățat mușcatele, am plivit pămânțelul, acum putem să facem ce avem de făcut împreună. Luată prin surprindere de bunăvoința maicii Roseta, Chira n-a avut încotro și a scos la înaintare tot povestea cu albastrul de Voroneț. Maica Roseta, toată numai zâmbet, a rezolvat problema dintr-o clipire și cu aceeași râvnă și nesilire ca și pentru celelalte. I-a dat numele unui inginer chimist care știe multe de tot. Domnul Ion Voica, acum pensionar, venea la mănăstire din când în când să ajute, mai ales în zilele în care așteptăm mai multe grupuri de turiști interesați de picturile mănăstirii.

Bătrânul inginer chimist i-a povestit Chirei că, dincolo de ingredientele culorii speciale, un amestec de albastru și verde, obținut în mare parte din minerale de cupru, azurit și malachit, silicați și alb de var din carbonat de calciu, s-ar mai putea vorbi și de un ingredient secret. Nu era vorba numai de culoarea specială, asociată Voronețului, ci și de rezistența ei, a acestei culori, în timp. De vreo cinci sute de ani rezistă albastru’ ăsta pe pereții mănăstirii. Au spălat-o ploile și au atacat-o vijeliile în fel și chip și totuși ea a rezistat. A adăugat prudent că ordinea straturilor era importantă, a spus ceva și de un strat de cărbune de lemn care ar fi stat între cel de var și cel al picturii, stratu’ ăsta intermediar se zice că ar fi fost secretul.

Chira și-a adus aminte că citise cândva un articol despre o tehnică asemănătoare a lui Leonardo da Vinci. O cercetătoare de la Institutul tehnologic din Karlsruhe o descria și o explica interesant, se pare că antioxidanții prezenți în gălbenuș întârziau oxidarea, preveneau uscarea și crăparea vopselurilor.

Uite cum materia asta organică face minuni, a adăugat și chimistul la finalul primei întâlniri, de parcă îi citise gândurile. Din reverie a trezit-o maica Roseta, să mergem în atelierul de pictură, maica Eustochia a terminat de lucrat la icoana sfântului Nicolae, a lucrat cu râvnă și milostenie, să ne bucurăm!

A doua zi, într-o altă discuție, mai târzie, mai puțin formală și fără ca maica Roseta să fie de față, după o pauză mai lungă și mai multe pahare de vin, veteranul chimist i-a mai spus Chirei și că își amintea o legendă, o vorbă de clacă, poate fi o bazaconie, se zice că s-ar fi folosit, și chiar destul de frecvent, dar nu avem de unde s-o știm, un ingredient organic, brânză, lapte, vedeți dumneavoastră, nu putem să știm sigur, sunt doar legende, și culmea e că nu sunt numai la noi, ci în mai toată partea asta de lume, la noi la ortodocși, la ăștia care făceau păstorit mai ales.

Chirei i-a plăcut din toate relatările mai ales partea asta, cea despre o practică mai puțin, cum să vă spun io…, era să zic mai puțin ortodoxă, dar e tocmai pe dos, e cât se poate de ortodoxă, adică e folosită în spațiul ortodox. Apoi a dus un deget la gură și a șoptit: e cât se poate de ortodoxă, dacă nu chiar pan-creștină, apoi a râs încet, mirat el însuși.

Nu a apucat să-l întrebe pe domnul inginer chimist dacă era posibil ca în picturile de pe zidurile mănăstirilor să se fi folosit și lapte de mamă, dar dintr-odată Ana lui Manole, strânsă între cărămizi până la țâțișoare, i s-a părut că are o întreagă altă însemnătate.