O proză de Anamaria Rodu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză evocatoare semnată de Anamaria Rodu.

Străbunicii din poveste

Anamaria Rodu

Mereu când mă gândesc la copilăria mea, îmi aduc aminte de vizitele pe care le făceam străbunicilor mei. Aveau o casă mică, din chirpici, vopsită în albastru deschis, cu o verandă cu vedere la grădinița de flori și la drumul pietruit din fața casei. Niciodată nu am luat trenul până acolo, mereu mergeam cu mașina copilăriei; eu în spate, imitând replici din desene animate sau rugând-o pe mama să ne jucăm fazan, iar părinții mei în față, vorbind lucruri de adulți pe care nu m-am obosit să le înțeleg.

De fiecare dată când ajungeam în fața porții, eram întâmpinați de străbunica mea, Aneta, și de străbunicul meu, Ilie. Amândoi îmbrăcați în haine de lucru: el, cu salopetă de bricolaj și cu grebla în mână, iar ea cu baticul pe cap, într-o rochie de casă din lână și un șorț de bucătărie. Atunci știam cu siguranță că urma să mâncăm sănătos și pe săturate! După o lungă îmbrățișare încărcată cu iubire, eram primiți înăuntru. Majoritatea verilor copilăriei mele le-am petrecut acolo, pentru că eram cu toții sătui de dogoreala orașului îmbâcsit. Soarele încălzea mai blând câmpul unde era construită casa străbunicilor. Când mă deșteptam dimineața acolo, simțeam miros de iarbă tăiată și de pământ ud, proaspăt arat. Spre deosebire de oraș, unde mă trezeau mașinile și utilajele, la casa străbunicilor ne trezea adesea acel cocoș plin de glas și de treabă printre găini, care din greșeală intra și în casă.

Nu aveam alți copii cu care să mă joc în acel sat, așa că pisicile străbunicii mele deveneau cele mai bune prietene ale mele. Îmi plăcea să le car în brațe și să le spun povești, dar mai ales să le deranjez de la băile lor solare. Bineînțeles că aveam un program tare încărcat, în care principala mea sarcină era să mă joc. Doar nu credeați că numai adulții din jurul meu munceau! Spre exemplu, gândirea mea fantastică mă îndemna întotdeauna să mă joc de-a bucătăreasa și făceam delicatese culinare din frunzele de viță de vie și din pământul argilos. Însă eram certată când încercam să și gust rezultatul rețetelor mele. Tatăl meu mereu îmi sustrăgea atenția de la incident și mă lua lângă el să facem împreună forme dintr-un nisip pe care străbunicii mei n-au apucat să-l folosească pe tot și m-au lăsat să mă joc în el.

Ca orice copil, mă plictiseam repede. Străbunicii mei au fost împotriva oricărei forme de tehnologie, deci nu eram acaparată de televizor, așa că mereu alergam prin curte dintr-un loc în altul, scornind alte posibile pozne. Mama avea momente când mă scăpa din vizor, dar mereu mă găsea după scufia albastră pe care mi-o punea în cap. Îmi plăcea să mă duc între găini și să le fugăresc prin toată grădina. Ele nu prea mă băgau în seamă, până când încercam să mă joc cu puiuții lor pufoși și mă ciupeau de vârful degetelor. Nu mai spun ce sperietură trăgeam atunci când mă apropiam de gâște și începeau să se înfoaie în aripi și să mă sâsâie. Ce nătăflețe! Când eram pe punctul de a plânge din cauza lor, străbunicul mă lua în brațe și mă ducea la grajdul unde stăteau porumbeii și văcuța Florica. De porumbei nu mă speriam, pentru că străbunicul îmi zicea mereu că, dacă țin semințe în podul palmei, aceștia vor veni și vor gutui.

— Porumbeii când vorbesc torc precum o pisică, îi spuneam adesea.

Străbunicul mă asculta, deși nu prea mai auzea bine. De multe ori nici nu îmi răspundea înapoi. Făcea un efort să îmi audă vocea blândă. Îmi zâmbea de fiecare dată când mă uitam în sus la fața lui. Și acum îmi aduc aminte că avea părul fin, încărunțit, turtit de la pălăria de paie, sprâncene stufoase și o față fină, bronzată, dar plină de riduri, și ochii albaștri.

Nici de văcuța Florica nu îmi era frică. Mereu o mângâiam pe nas și între ochii sclipitori și glaciali. Era cam slăbuță, dar nu era deloc violentă și nu mă făcea să mă simt mai mică decât ea, deși eu eram doar o așchiuță de copil. Pe Florica mereu o conduceam până la poartă când pleca la păscut cu străbunica.

Pe străbunica am avut-o lângă mine mai mult timp. Era o femeie foarte puternică, nu cred că am auzit-o vreodată plângându-se de greutatea vieții. Mai tot timpul era vioaie, își găsea oricând ceva de treabă, însă ținea morțiș ca de sărbători să nu muncească nimeni! Cu toate animalele din curte puteam să mă joc, mai puțin cu Mura, cățelușa bătrână pe care o ținea legată aproape de poartă. Mă rugam de străbunica zile întregi să o lase la joacă. Rarele dăți când o lăsa liberă prin curte, alergam împreună și râdeam cu poftă, în timp ce Aneta croșeta ilice sau căciuli din lână.

Mi-a croșetat și mie un ilic rozaliu din lână, pe care l-am purtat până am împlinit șapte ani. Mi-a rămas mic, iar străbunica era mult prea bătrână pentru a-mi face altul. Nici Florica sau porumbeii nu au mai prins prea mult timp în viața mea… Cât despre străbunicul, el nu a fost niciodată prezent în viața mea, doar mama mea l-a prins la bătrânețe. Eu îl știam ca fiind doar străbunicul din poveste.

Când ne-am urcat toți trei în mașină să ne întoarcem, a doua zi, la viața de oraș, străbunica a rămas în poartă și și-a luat la revedere de la noi până am făcut stânga la intersecție, și nu am mai văzut-o… Neștiind că va fi ultima dată când o voi mai vedea atât de zveltă, m-am gândit că și ea va deveni, cândva, străbunica din poveste…

Anamaria Rodu este studentă în anul III la Psihologie, la UAIC Iași; este pasionată de scris și a debutat în literatură cu volumul „Piese de puzzle”.